Muzica psaltică (bizantină) este mai mult decât un simplu repertoriu de melodii religioase – este expresia sonoră a spiritualității ortodoxe și un mijloc de rugăciune. Pentru psalți și credincioși pasionați, se pune adesea întrebarea: cum alegem ce cântări psaltice să interpretăm la strană astfel încât să slujim cu folos rugăciunii, adaptându-ne contextului liturgic? Acest proces cere discernământ liturgic, adică capacitatea de a selecta repertoriul în baza unor principii sănătoase și duhovnicești. În epoca noastră avem acces la o diversitate stilistică covârșitoare în domeniul muzicii psaltice – aspect ce reprezintă adesea „o provocare la discernământ și selecție în baza unor criterii sănătoase” [1]. Prin urmare, este esențial să ne ghidăm după criterii de tradiție, adecvare și folos duhovnicesc atunci când decidem ce cântăm la o slujbă.
Importanța discernământului în cântarea bisericească
A avea discernământ înseamnă, înainte de toate, a înțelege că strana nu este o scenă. Biserica Ortodoxă are o imnografie bogată. Cântarea bisericească este o jertfă de laudă adusă lui Dumnezeu, nu o ocazie de a ne etala talentele. Sfântul Vasile cel Mare spunea că psaltul este asemenea unui înger chemat să-L slăvească pe Dumnezeu, subliniind astfel curăția vieții și a intenției care trebuie să stea în spatele fiecărui sunet. Scopul principal al muzicii liturgice este de a ne ridica sufletul spre Dumnezeu și de a-I aduce slavă „cu duh umilit” [2], nu de a ne evidenția pe noi înșine. În acest sens, orice exces de teatralitate sau dimpotrivă, orice formalism rece care reduce cântarea la o simplă execuție mecanică, dăunează duhului rugăciunii.
Un autor contemporan observa cu îngrijorare că, în ultimii ani, „maniera sobră și lină, trează și comunitară de cântare psaltică a fost deturnată… cu variante «emo», pietiste, … teatralizate și romanțate”, ceea ce slăbește caracterul comunitar și duhovnicesc al cântării [2]. Astfel de tendințe pot transforma cântarea într-un spectacol sau, la polul opus, într-un formalism fără viață, ambele îndepărtându-ne de menirea autentică a muzicii psaltice. Discernământul ne ferește de aceste extreme, orientându-ne să alegem cântări potrivite situației și spre zidirea sufletească a tuturor.
Adaptarea repertoriului la contextul comunității
O primă cheie a alegerii potrivite a cântărilor este adaptarea la contextul parohiei sau al comunității. Fiecare biserică are realități diferite: o parohie mică, de sat sau cartier, cu unul-doi cântăreți și cu enoriași poate mai puțin familiarizați cu muzica bizantină, necesită un alt abordaj decât o catedrală sau o mănăstire cu tradiție corală și cu cor psaltic format. Într-o comunitate mică, simplitatea și participarea credincioșilor sunt prioritare. Cântările alese ar trebui să fie accesibile, într-un glas (mod) pe care adunarea îl poate urma, eventual partituri psaltice ușoare sau liniare. Este de dorit să se cânte pe note psaltice, însă fără exagerări tehnice – important este ca toată biserica să poată cânta ceea ce este de cântat, într-un duh unitar. De pildă, la slujba Vecerniei într-o parohie mică, se pot alege stihiri și tropare pe melodii standard, cunoscute comunității, încurajând astfel răspunsul comun al credincioșilor.
Într-o biserică mare sau catedrală, cu cântăreți experimentați (poate chiar un grup psaltic), repertoriul poate fi extins și îmbogățit cu piese mai elaborate. Însă și aici este nevoie de echilibru: nu orice piesă complexă își are locul automat în slujbă. Este esențial ca psalții să fie selectivi în alegerea repertoriului. Se recomandă promovarea colecțiilor clasice și a autorilor de referință din psaltichie, pentru că „clasicul în psaltică nu este spectaculos, ci aduce echilibrul și frumosul, simetria și sobrietatea” [1]. Cu alte cuvinte, alegând compozițiile validate de tradiție (de exemplu, heruvicele și chinonicele compozitorilor clasici, precum Nectarie Protopsaltul, Macarie Ieromonahul, Anton Pann, Theodor Fokaefs, Constantin Protopsaltul ș.a.), vom menține cântarea pe făgașul autentic, evitând atât banalitatea, cât și exhibițiile lipsite de gust liturgic.
De asemenea, adaptarea la context presupune și evaluarea realistă a capacităților cântăreților. Un sfat util pentru psalți este să își calibreze repertoriul după nivelul de pregătire al lor și al stranei, nu după entuziasmul de moment. Dacă o anumită piesă este prea dificilă sau prea lungă pentru a fi dusă la bun sfârșit fără eforturi excesive, probabil nu este oportună în acel context. Este preferabil să cânți bine o variantă mai simplă, decât să strici atmosfera slujbei forțând o variantă calofonică peste puteri. Experiența arată că uneori chiar preotul sau credincioșii pot semnala nemulțumiri când cântarea nu se potrivește atmosferei sau sună nepotrivit. În astfel de cazuri, psaltul înțelept va reflecta „asupra corectitudinii execuției, a… atenției cu care am selectat piesele în funcție de pregătirea (noastră) și nu de entuziasmul propriu, (asupra) … capacității de receptivitate a piesei de către preot sau credincioși”. Această reflecție ajută la ajustarea repertoriului pe viitor, „cu diplomația de a construi lucruri mari, atent și cu pași mărunți” – adică introducând treptat piese mai complexe pe măsură ce strana și obștea le pot asimila, fără șocuri sau forțări[1].
Repertoriul potrivit momentului liturgic (sărbătoare, post, hram)
Alături de contextul comunității, momentul liturgic și tipul slujbei sunt criterii esențiale în selecția cântărilor. Biserica Ortodoxă are un calendar bogat, cu diferite perioade (Postul Mare, perioadele de praznic, Triodul, Penticostarul, Octoihul) și diferite ranguri de sărbători (duminici obișnuite, praznice împărătești, sărbători ale sfinților, hramuri de biserici etc.). Fiecare dintre acestea poate cere o anumită nuanță în interpretarea muzicală și uneori repertoriu dedicat.
În perioadele de post, tradiția indică o abordare mai sobră și rugătoare. De exemplu, în Postul Mare, cântările sunt adesea în glasul al 6-lea sau al 8-lea, cu tempo mai liniștit. Anumite cântări jubilatorii se omit sau se înlocuiesc cu variante „de post” – de pildă, la Liturghie Darurilor înainte sfințite, Heruvicul obișnuit este înlocuit cu „Acum Puterile”, care are un caracter mai tânguitor și meditativ. Tot astfel, Aliluia de la sfârșitul Utreniei în Postul Mare se cântă într-o formă specială, prelungită, dar în duh de pocăință, nu triumfal. Discernământul liturgic ne îndeamnă ca în post să evităm melodiile prea vesele sau ornamentate excesiv, potrivind cântarea cu atmosfera de pocăință. Chiar și stilul de execuție al psalmilor și ecfoniselor (ecteniilor) trebuie să fie mai simplu și fără hipermelodizări operistice, care ar fi „străine de duhul și ethosul stilului” [1] autentic al acestor părți. Cu alte cuvinte, sobrietatea e cuvântul-cheie în perioadele de asceză.
Pe de altă parte, în vremurile de bucurie și praznic, cum sunt perioada pascală sau marile sărbători ca Nașterea și Învierea Domnului, cântarea capătă în mod firesc mai mult avânt și strălucire. Aici discernământul constă în a da slavă lui Dumnezeu cu toată bucuria, dar fără a cădea în „fast” exagerat. De exemplu, de Înviere se vor cânta melodii veselitoare, fastuoase, iar la Liturghie se poate alege un Chinonic festiv. În același timp, și aceste cântări trebuie interpretate în duhul bizantin autentic, păstrându-se linia tradițională. Bucuria nu scuză devierea spre stiluri lumești sau teatralitatea excesivă.
Un moment special este hramul bisericii. Hramul este adesea a doua cea mai importantă sărbătoare a comunității, după Paști. În pregătirea pentru hram, un psalt cu discernământ va acorda o atenție sporită repertoriului: se repetă din timp cântările specifice (de exemplu, Troparul și Condacul sfântului ocrotitor, eventual stihiri la Vecernia și Utrenia praznicului compuse anume pentru acel sfânt, dacă există). Se poate alcătui o slujbă bogată, cu Priveghere cu Liturghie în ziua hramului. Echilibrul între fast și simplitate la hram înseamnă să dăm cinstea cuvenită prin cântări frumoase și poate mai elaborate decât într-o zi obișnuită (de exemplu, un Heruvic pe larg sau un Polieleu interpretat antifonic de două strane dacă se poate), dar fără a transforma totul într-un maraton muzical obositor. Scopul rămâne ca slujba să fie rugăciune comună, nu concert. Un sfat practic din partea dascălilor de psaltichie este pe care îl dă domnul Adrian Sîrbu: „Pregătiți repertoriul pentru marile sărbători și mai ales pentru hram. Slujba de hram… să fie… sărbătoarea cea mai așteptată, unde timpul se desfată de frumusețea și tihna cântărilor” [1]. Observăm cuvântul tihnă – adică pace și așezare; chiar dacă sunt mai multe cântări și poate invitați speciali, totul trebuie făcut într-un ritm care să lase rugăciunea să se așeze în inimile participanților, nu pe repede-înainte sau cu agitație.
Evitarea exceselor și a formalismului
Excesul în cântare poate îmbrăca mai multe forme. Un exces frecvent întâlnit este cel al complicației tehnice de dragul spectacolului: psalți care aleg intenționat cele mai grele partituri psaltice (cu multe melisme, modulații dese, schimbări de ison repetate) pentru a impresiona, dar care uită că biserica nu e sală de concert. Un alt exces este tendința de a cânta tot ce se poate, fără să ții cont de durata slujbei sau de răbdarea și puterea de concentrare a credincioșilor. De pildă, la o vecernie obișnuită din timpul săptămânii, a cânta toate stihirile pe podobie pe larg, slave pe larg, poate deveni obositor și contraproductiv. Uneori mai puțin înseamnă mai mult: mai bine alegi 2-3 cântări interpretate frumos și curat, decât să supra-saturi slujba cu cântări alese fără criteriu.
La polul opus, formalismul este o capcană în care se poate cădea dintr-o înțelegere greșită a “rânduielii”. Formalismul apare atunci când cântăm mecanic, fără participarea minții și a inimii, doar din dorința de a respecta forma exterioară a tipicului. Un exemplu de formalism ar fi citirea sau cântarea psalmodiată a unor părți din slujbă în grabă, fără atenție la text, doar pentru că “așa scrie la carte”, sau menținerea aceluiași tempo și mod indiferent de conținutul imnului (de exemplu, cântând un irmos de pocăință cu aceeași exuberanță ca un irmos de praznic – ceea ce ar trăda lipsă de simțire a mesajului). Formalism înseamnă și a refuza orice element de viețuire interioară a cântării – când psaltul devine ca un automat ce recită note, în loc să se roage prin cântare. Desigur, opusul formalismului nu este emotivitatea nelalocul ei sau inovația arbitrară, ci trăirea autentică a cântării, în limitele date de Tradiție [3].
Un bun criteriu pentru a evita și excesul, și formalismul este stilul bizantin autentic, care prin definiție este cumpătat și armonios. Interpretarea ideală a unei cântări liturgice transmite un mesaj de rugăciune curată, „nu (o emoție) lacrimogenă, pietistă, dar nici (o atitudine) dură, insensibilă, ci (se situează) în echilibrul fin al stilului bizantin” [1]. Cu alte cuvinte, să punem inimă în ceea ce cântăm, dar o inimă smerită, nu una copleșită de sentimentalism exagerat; totodată, să cântăm corect și disciplinat, dar nu rece ca un robot. Acest echilibru fin între inimă și rigoare este tocmai marca tradiției psaltice: frumusețe fără vanitate și evlavie fără exagerare.
Pentru a cultiva acest echilibru, psalții sunt îndemnați să își formeze gustul după marile modele. Un învățător contemporan spunea să ne îmbogățim discoteca personală cu înregistrări ale celor mai buni interpreți de muzică psaltică, luându-i ca repere întâi de duh de rugăciune și apoi de tehnică. Astfel vom ajunge să preferăm „starea de rugăciune în locul spectacolului, echilibrul și așezarea în locul modulațiilor dese” [1]. Aceasta este esența: a evita extremele prin a căuta mereu duhul rugăciunii și frumusețea cumpătată în muzica psaltică.
Între fast și simplitate: calea de mijloc a Tradiției
Expresia „între fast și simplitate” sugerează tensiunea, dar și complementaritatea, dintre solemnitatea festivă și simplitatea austeră în cult. Tradiția ortodoxă le valorifică pe ambele la momentul potrivit. Există momente când slujba strălucește de fast liturgic: arhiereu slujitor, veșminte strălucitoare, procesiuni și, bineînțeles, cântări pe măsură – de exemplu la Înviere sau la sfințirea unei biserici. Tot așa, există momente când predomină simplitatea și reculegerea interioară: slujbele din zilele obișnuite sau din post, oficiate poate fără mult popor, într-o atmosferă liniștită, unde cântarea este mai redusă ca volum și împodobire. Discernământul liturgic înseamnă a doza corect aceste două aspecte, pentru a sluji scopului duhovnicesc [3].
În practică, echilibrul între fast și simplitate poate fi atins astfel: rezervăm cântările foarte ample, pe larg, pentru acele momente ce cu adevărat le justifică (marile praznice, hramuri, slujbe arhierești), în timp ce pentru slujbele curente alegem variante mai scurte sau mai simple, menținând însă frumusețea melodică. De exemplu, nu vom cânta un Polieleu elaborat într-o duminică obișnuită, ci vom lăsa acest fast pentru praznice mari; în schimb, vom cânta poate un Polieleu grabnic sau Stihuri alese din Polieleu. În aceeași idee, la Liturghia duminicală obișnuită putem alege un Heruvic scurt clasic al lui Anton Pann sau din cele ale Ieromonahului Grigorie (care durează 5-6 minute), pe când la o Liturghie arhierească festivă se poate cânta un Heruvic pe larg de Theodor Fokaefs sau Petru Lampadarie (de 7-10 minute), dacă există resurse vocale și timp liturgic. Ambele situații sunt corecte, dacă sunt făcute cu discernământ: într-o zi obișnuită, un heruvic scurt păstrează slujba cursivă și accesibilă; într-o zi de mare sărbătoare, un heruvic amplu adaugă strălucire momentului solemn. Greșit ar fi inversul – fie să tratăm o zi de praznic la fel de simplu ca oricare alta (privând slujba de frumusețea cuvenită), fie să încărcăm o slujbă obișnuită cu tot fastul posibil (neobosind nejustificat clerul și poporul).
Din perspectivă duhovnicească, simplitatea rămâne temelia, iar fastul este podoaba ocazională. Chiar și când ne aflăm în situații de mare solemnitate, trebuie să păstrăm în inimă duhul smerit. Muzica psaltică oferă suficiente mijloace pentru a suna măreț fără să devină mândră: de pildă, cântarea pe două strane (antifonică) poate însufleți mult slujba fără a adăuga nimic strident – dimpotrivă, această practică tradițională „dinamizează slujbele” în mod firesc [1]. Totodată, isonul ținut corect de isonari pricepuți umple sonor spațiul și dă gravitate cântării, fără a încărca melodia principală. Astfel de elemente conferă fast în sensul bun – adică frumusețe și plenitudine – însă nu complică inutil și nu rup simplitatea fundamentală a cântării monodice.
În fine, trebuie menționat că a cânta cu discernământ înseamnă și a respecta Tipicul (rânduiala) slujbelor atât din punct de vedere liturgic, cât și muzical. Tipicul ne indică ce anume se cântă sau se citește în fiecare situație; urmându-l, vom ști deja care sunt opțiunile potrivite. De exemplu, știm din tipic că în duminicile de peste an la Utrenie se cântă Polieleul numai dacă este menționat un sfânt cu Doxologie mare; acest lucru ne ferește de a introduce un polieleu (care e fastuos) acolo unde nu e cazul. Similar, tipicul ne spune să cântăm Axionul obișnuit la Liturghie în majoritatea zilelor, dar la sărbători împărătești să-l înlocuim cu Anti-Axionul praznicului – iar psaltul, cunoscând aceasta, își va pregăti partitura corespunzătoare din timp. Respectarea tipicului, cu înțelegerea semnificației lui, garantează un echilibru liturgic: nimic prea puțin, nimic prea mult, ci exact cât a rânduit înțelepciunea Bisericii. Iar în interiorul acestor cadre, psaltul își folosește discernământul pentru a alege din tezaurul disponibil piesele cele mai frumoase și potrivite momentului [1].
Concluzii și recomandări practice
Discernământul liturgic în alegerea repertoriului psaltic este o virtute ce se educă în timp, prin experiență, studiu și rugăciune. Pe scurt, a discerne ce cântare să alegi înseamnă a te întreba mereu: Este această cântare potrivită pentru slujba și momentul de față? Zidește ea duhovnicește pe cei ce ascultă? Este în limitele posibilităților mele și ale stranei? Respectă ea tradiția muzicală a Bisericii? Dacă răspunsul sincer la toate aceste întrebări este da, atunci alegerea este bună.
Pentru a încheia, iată câteva recomandări practice, sintetizând cele de mai sus, pe care orice psalt sau cântăreț bisericesc ar putea să le urmeze pentru a cultiva discernământul în slujirea sa:
- Păstrează duhul rugăciunii ca prioritate absolută: Orice ai cânta, adu-ți aminte că ești înaintea lui Dumnezeu. Cuvintele pe care le intonezi sunt rugăciune și teologie în același timp. Nu le sacrifica de dragul melodiei, ci lasă melodia să slujească textul. Dacă inima ta se roagă atunci când cânți, și cei ce ascultă vor simți și se vor ruga la rândul lor. În acest fel cântarea ta va fi cu adevărat „mărturie a predaniei” și va pune în valoare comorile psaltice ale Bisericii noastre [1].
- Învață și iubește tradiția autentică: Studiază muzica psaltică clasică, citește despre istoria și teologia ei, ascultă înregistrări ale marilor protopsalți. Astfel îți formezi un gust sigur, care te va feri de mode trecătoare sau influențe nepotrivite. Un psalt cu temelie solidă va discerne ușor ce e valoros și ce e de evitat.
- Respectă Tipicul și contextul liturgic: Nu cânta ceva doar pentru că îți place ție; cântă ceea ce se potrivește conform rânduielii zilei și momentului slujbei. Ține cont de perioada din an, de sărbătoare sau post, de ora slujbei (dimineața, seara) și adaptează tonul și alegerea pieselor în consecință.
- Cunoaște-ți comunitatea și capacitățile: Dacă ești singur la strană sau ai o echipă mică, rămâi la repertoriu simplu și curat. Dacă ai cor psaltic numeroși, folosește potențialul lor dar nu uita să implici și poporul în cântare la momentele potrivite (de exemplu, la pricesne, la răspunsurile simple). Ține cont de reacțiile credincioșilor: dacă îi vezi pierduți sau obosiți, ia măsuri (scurtează, simplifică data viitoare). Dacă îi vezi angajați și bucuroși, continuă pe direcția aceea.
- Evită atât comoditatea, cât și ambiția deșartă: Nu alege mereu calea ușoară cântând monoton și fără efort (aceea poate duce la rutină plictisitoare – un alt fel de formalism), dar nici nu forța nota spre performanțe vocale doar ca să strălucești. Caută progresul echilibrat: „lucruri mari, atent și cu pași mărunți” adică îmbunătățește treptat calitatea și complexitatea cântării pe măsură ce crești în pricepere, dar rămâi interior smerit.
Prin aceste principii și atitudini, muzica psaltică rămâne ceea ce trebuie să fie: o punte între cer și pământ, între sufletul omului și Dumnezeu. Discernământul liturgic ne ajută să folosim această comoară psaltică cu înțelepciune, spre slava lui Dumnezeu și spre creșterea duhovnicească a comunității. Fie ca orice psalt și cântăreț bisericesc să ceară de la Domnul darul discernământului, pentru ca partiturile psaltice pe care le interpretează să devină cu adevărat cântări de laudă bineplăcute înaintea Tronului ceresc.
Cuvine-se, așadar, să alegem ce cântăm nu după pofta inimii, ci după inima slujirii. Iar când vom face așa, cântarea noastră va fi și frumoasă, și plăcută lui Dumnezeu – împletind armonios fastul smerit cu simplitatea plină de har.
Surse:
[1] Adrian Sîrbu – 30 de sfaturi pentru psaltul român contemporan, disponibil la adresa: https://doxologia.ro/30-de-sfaturi-pentru-psaltul-roman-contemporan
[2] Muzica bisericească între mărturisirea evlaviei și visarea iubiristă (meditație), disponibil la adresa: https://patermihail.wordpress.com/2025/03/31/muzica-bisericeasca-intre-marturisirea-evlaviei-si-visarea-iubirista-meditatie/
[3] Augustin Păunoiu – Cântarea bisericească fixează cel mai bine învăţătura dogmatică şi tradiţia creştină, disponbil la adresa:
https://ziarullumina.ro/amp/cantarea-bisericeasca-fixeaza-cel-mai-bine-invatatura-dogmatica-si-traditia-crestina-37409.html
