Sistemul modal psaltic: o analiză morfologică și hermeneutică a ethosului bizantin

Inima Muzicii Bizantine – Octoihul

Sistemul modal al celor opt glasuri, cunoscut sub numele de Octoih (din grecescul ὀκτώηχος, októēchos „opt glasuri”), reprezintă mult mai mult decât o simplă clasificare tehnică a cântărilor bisericești. El este, în esența sa, un cadru teologic, structural și spiritual care guvernează întreaga imnografie a Bisericii Ortodoxe. Considerat pe bună dreptate „emblema ortodoxiei noastre” și „coloana vertebrală” a cântării liturgice, Octoihul asigură o unitate profundă în diversitatea expresiilor muzicale ale rugăciunii, fiind un tezaur viu ce conectează practica liturgică contemporană de rădăcinile sale milenare. Fiecare glas, cu scara sa specifică, formulele sale melodice și caracterul său distinct, nu este doar o unealtă componistică, ci un vehicul al unui anumit conținut spiritual, o „haină diafană cu care se îmbracă Cuvântul” în rostirea adevărurilor dogmatice.

Acest articol își propune să ofere o perspectivă exhaustivă asupra sistemului modal psaltic, structurându-se în trei părți distincte. Prima parte va explora fundamentele istorice și teoretice ale Octoihului, urmărind evoluția sa de la teoria muzicală a Greciei antice până la sistematizarea sa canonică în Bizanț. A doua parte va oferi un portret detaliat al fiecăruia dintre cele opt glasuri, analizându-le structura, ethosul și cadențele specifice. În final, a treia parte se va concentra asupra relevanței acestui sistem în tradiția românească, de la procesul de „românire” a cântărilor până la rolul său în peisajul muzical contemporan, subliniind importanța sa pentru site-ul comoripsaltice.ro și pentru toți cei dedicați păstrării acestei comori spirituale.

Rădăcini Istorice și Fundamente Teoretice

Sistemul octoihic nu a apărut ex nihilo în Bizanțul creștin. El este rezultatul unei sinteze culturale și teologice extraordinare, care a durat secole și a integrat cele mai valoroase elemente ale tradițiilor muzicale și filosofice preexistente. Pentru a-i înțelege profunzimea, trebuie să ne întoarcem la izvoarele sale: filosofia muzicală elină, imnografia siriacă și gândirea Sfinților Părinți.

Moștenirea teoriei muzicale antice grecești

Fundamentul conceptual al sistemului de glasuri se regăsește în teoria greacă a ethosului (gr. ἦθος – morav, caracter, obicei). Filosofi precum Platon, Aristotel și teoreticianul Aristoxene considerau că muzica nu este un simplu divertisment, ci o forță activă, capabilă să modeleze caracterul și să influențeze direct starea sufletească. Fiecare mod, numit harmonia (ἁρμονία), poseda un ethos specific: modul dorian era considerat viril, sobru și potrivit pentru formarea cetățenilor curajoși, în timp ce modul frigian era asociat cu entuziasmul și emoțiile intense, iar cel lidian cu moleșeala sau jalea. Platon, în dialogul Republica, merge până la a selecta doar modurile dorian și frigian ca fiind acceptabile în statul său ideal, tocmai datorită ethosului lor benefic.

Această credință în puterea formatoare a muzicii nu a fost abandonată, ci asumată și transfigurată de gândirea creștină. Corespondența dintre denumirile modurilor antice și cele ale glasurilor psaltice (dorian – glasul I, lidian – glasul II, frigian – glasul III, mixolidian – glasul IV etc.) nu este o coincidență, ci o mărturie a continuității acestui concept. Teoreticienii bizantini, precum Hrisant de Madyt în Marele său Teoreticon, descriu ethosul fiecărui glas în termeni similari: glasul I este „măreț și solemn”, glasul II este „tânguitor”, iar glasul IV este „vesel și dansant”. Astfel, sistemul octoihic a „botezat” conceptul elin de ethos, adaptându-l pentru a exprima adevărurile dogmatice și trăirile duhovnicești ale credinței creștine. Fiecare glas a devenit o „icoană sonoră” a unei anumite fațete a experienței liturgice, un limbaj muzical capabil să comunice nu doar emoții, ci și realități teologice profunde.

Contribuțiile imnografiei siriene și patristice

Pe lângă fundamentul teoretic elin, muzica bizantină a moștenit și bogata tradiție imnografică a Orientului Apropiat, în special a Siriei. Figuri marcante precum Sfântul Efrem Sirul (†373), supranumit „alăuta Duhului Sfânt”, au compus mii de imne și laude pe melodii populare, folosind puterea muzicii ca un instrument catehetic și apologetic împotriva ereziilor vremii. Această practică de a adapta melodiile existente la texte noi, creștine, a demonstrat de timpuriu capacitatea Bisericii de a asimila și de a sfinți elemente culturale preexistente.

În paralel, marii Părinți ai Bisericii din secolele IV-V, precum Sfântul Vasile cel Mare, Sfântul Ioan Gură de Aur și Sfântul Ignatie Teoforul, au jucat un rol esențial în integrarea cântării în cultul divin. Ei au încurajat cântarea în comun a întregii adunări liturgice, văzând în aceasta o expresie a unității Trupului lui Hristos și o modalitate puternică de rugăciune. Scrierile lor subliniază importanța unei cântări pioase, solemne și subordonate textului sacru, punând bazele unei estetici liturgice care va caracteriza întreaga tradiție bizantină.

Sistematizarea canonică a Sfântului Ioan Damaschin

Punctul culminant al acestui proces de sinteză a fost atins în secolul al VIII-lea, prin lucrarea Sfântului Ioan Damaschin (†749). Deși sistemul de opt moduri exista deja în practica liturgică din Palestina și Siria, Sfântul Ioan este cel care îl codifică și îl organizează în mod definitiv în monumentala sa lucrare, Octoihul. Grupând imnografia duminicală pe cele opt glasuri, într-un ciclu care se repetă săptămânal, el a oferit Bisericii un cadru liturgic și muzical stabil și unitar. Această sistematizare nu a fost doar o realizare tehnică, ci una profund teologică. Ea a oferit o „garanție împotriva oricărei alterări pe viitor prin melodii profane” și a asigurat că muzica Bisericii va rămâne un vehicul fidel al dogmei și al ethosului ortodox.

Limbajul Tehnic al Psaltichiei

Pentru a înțelege în profunzime funcționarea sistemului de glasuri, este necesară familiarizarea cu elementele sale de bază, cu „gramatica” sa internă. Spre deosebire de sistemul muzical occidental, care se bazează pe înălțimi absolute fixate pe portativ, sistemul psaltic este fundamental diastematic (bazat pe intervale) și relațional. Neumele nu indică note fixe, ci mișcări melodice (intervale) ascendente sau descendente față de nota precedentă, totul în cadrul modal stabilit de o mărturie. Această natură relațională face ca tradiția orală și cunoașterea aprofundată a formulelor specifice (theseis) să fie indispensabile, deoarece notația singură nu conține întreaga informație interpretativă.

Structura fundamentală: Autentice și Plagale

Sistemul octoihic este organizat în jurul a patru perechi de glasuri, fiecare pereche fiind formată dintr un glas autentic (principal, gr. kyrios) și unul plagal (derivat, lăturaș, gr. plagios). Cele patru glasuri autentice sunt I, II, III și IV, iar cele patru plagale sunt V, VI, VII și VIII. Fiecare glas plagal este intrinsec legat de autenticul său, fiind considerat o ramificație a acestuia, situat de obicei la un interval de cvartă sau cvintă inferioară. Această relație ontologică dintre autentic și plagal este piatra de temelie a întregului sistem, definind atât ambitusul melodiilor, cât și punctele de cadență și relațiile modulatorii.

Genurile Melodice (γένη)

Muzica bizantină se structurează pe trei genuri melodice principale, fiecare cu o sonoritate și o structură intervalică distinctă:

Genul Diatonic: Considerat cel mai natural și fundamental, este construit pe succesiuni de tonuri și semitonuri. Tradiția îl subîmparte în diatonic moale (cu intervale naturale, specifice glasurilor I, V, IV Leghetos) și diatonic dur (cu o sonoritate mai abruptă, specific glasurilor III și VII Varis).
Genul Cromatic: Este caracterizat de prezența intervalelor mărite (în special secunda mărită) și a semitonurilor cromatice, care îi conferă o culoare expresivă aparte, adesea tânguitoare sau pasională. Acest gen, specific glasurilor II și VI, nu este o inovație târzie, ci își are rădăcinile în teoria muzicală antică.
Genul Enarmonic: Se distinge prin utilizarea microintervalelor (sferturi de ton), care adaugă o subtilitate și o complexitate deosebită melosului. Este specific glasurilor III și VII (Varis) în forma lor cea mai veche și autentică, deși în practica modernă românească este adesea temperat într-o variantă diatonică.

Semnele Modale

Navigarea corectă în cadrul acestui sistem complex este asigurată de un set de semne specifice:

Mărturiile (μαρτυρίαι): Acestea sunt adevărate „semnături modale” plasate la începutul și pe parcursul unei piese. Ele indică nota de bază (isonul) și glasul în care se desfășoară melodia. Mărturiile nu se cântă, ci au rol de ghidaj, de busolă pentru psalt, asigurând corectitudinea intonației.
Ftoralele (φθοραί): Acestea sunt semne de alterație și, mai ales, de modulație. O ftora indică o schimbare a genului (de la diatonic la cromatic, de exemplu) sau o trecere temporară de la un glas la altul, îmbogățind discursul muzical și adăugând varietate și expresivitate.
Apihimele (ἀπηχήματα): Sunt formule melodice scurte și concise, intonate de obicei de protopsalt înainte de începerea unei cântări, pentru a stabili („acorda”) glasul. Apihima este un microcosmos al glasului, conținând în germene elementele sale esențiale: baza, intervalele caracteristice, cadențele principale și, cel mai important, ethosul său specific.

Portretul Celor Opt Glasuri

Fiecare glas din sistemul octoihului posedă o personalitate unică, definită de structura sa modală, de formulele melodice predilecte și, mai presus de toate, de un ethos specific care îl face potrivit pentru anumite momente liturgice și stări duhovnicești.

Analiza Glasurilor Autentice (I-IV)

Glasul I (Dorian)

Structură: Este un glas diatonic, având ca bază sunetul Pa (πα). Scara sa este una dintre cele mai stabile și fundamentale din întregul sistem, fiind adesea primul glas studiat în școlile de psaltichie. Are variante pentru genurile componistice irmologic, stihiraric și o formă tetrafonică cu baza pe Ke (κϵ).
Formule Cadențiale: Cadențele finale și perfecte se realizează pe nota de bază Pa, în timp ce cadențele imperfecte (de repaos temporar) se pot găsi pe treptele Di (δι), Ga (γα) sau Ke.
Ethos: Solemn, măreț, impunător, dar în același timp modest și demn. Hrisant de Madyt îl descrie ca fiind capabil să exprime atât „modestia potrivită pentru ameliorarea ethosului”, cât și „grandiosul și maiestuosul”. Platon, în Antichitate, considera modul dorian ca fiind singurul potrivit pentru educația războinicilor și a cetățenilor virtuoși, datorită caracterului său echilibrat și viril.
Exemple de partituri: Cântări reprezentative pentru acest glas includ stihirile de la „Doamne, strigat-am”, Heruvicul duminical de Theodor Fokaefs și numeroase piese din repertoriul clasic românesc, precum cele compuse de Macarie Ieromonahul sau Anton Pann.

Glasul al II-lea (Lidian)

Structură: Este un glas cromatic moale, cu baza pe Di (δι). Elementul său distinctiv este prezența intervalului de secundă mărită, care îi conferă o culoare melancolică și pasională inconfundabilă.
Formule Cadențiale: Cadențele finale se realizează pe Di, cele perfecte pe Di și Vu (βου), iar cele imperfecte pe Di, Vu și Zo (ζω).
Ethos: Tânguitor, trist, plin de compasiune. Este glasul pocăinței, al durerii mântuitoare și al Săptămânii Sfintelor Patimi. Hrisant afirmă că „întristează și insuflă pasiune în suflete”, dar poate, în anumite contexte, „să anime și să încurajeze”.
Exemple de partituri: Imnul Sfinte Dumnezeule compus de Nectarie Protopsaltul, Dogmatica glasului al II-lea, sunt piese emblematice.

Glasul al III-lea (Frigian)

Structură: Un glas de o complexitate deosebită, fiind enarmonic în tradiția sa autentică (cu sferturi de ton), dar adesea interpretat ca diatonic dur în practica modernă românească. Baza sa este sunetul Ga (γα).
Formule Cadențiale: Cadențele finale se realizează pe Ga, cele perfecte tot pe Ga, iar cele imperfecte pe Di și Ke.
Ethos: Aspru, cald, impetuos, uneori chiar înfricoșător. Hrisant îl descrie ca având un caracter „masculin, neelegant și simplu”. În Antichitate, modul frigian era asociat cu entuziasmul religios și extazul, iar Aristotel îl considera potrivit pentru a induce stări de inspirație divină.
Exemple de partituri: Catavasiile Praznicului Întâmpinării Domnului și Polieleul „La râul Babilonului” sunt exemple clasice pentru acest glas.

Glasul al IV-lea (Mixolidian)

Structură: Este un glas diatonic, dar extrem de versatil, manifestându-se în trei ipostaze principale, fiecare cu propria bază și scară: Leghetos (stilul irmologic, cu baza pe Vu), Stihiraric (cu baza pe Pa) și Aghia (stilul papadic, cu baza pe Di).
Formule Cadențiale: Fiecare ipostază are propriul său sistem de cadențe, ceea ce îi conferă o mare bogăție melodică.
Ethos: Caracterul său variază în funcție de ipostază: este festiv și dansant (Leghetos), demn și grandios (Aghia) sau pasional și senzual. Hrisant, făcând legătura cu modul antic mixolidian, menționează că este „patetic și potrivit pentru tragedie”.
Exemple de partituri: Heruvicul în Aghia de Petru Lampadarie, Polieleul „Robii Domnului, de Daniil Protopsaltul și Catavasiile Înălțării Sfintei Cruci (în varianta Leghetos) sunt printre cele mai cunoscute partituri psaltice.

Analiza Glasurilor Plagale (V-VIII)

Glasul al V-lea (Hipodorian, Plagal I)

Structură: Diatonic, este plagalul glasului I. Are ca bază sunetul Pa (în stilul stihiraric) sau Ke (în stilul irmologic).
Ethos: Un glas de o mare frumusețe și expresivitate, ethosul său fiind dual: pe de o parte, este milostiv, de tânguire și plângere (în cântările stihirarice și papadice), iar pe de altă parte, este stimulant și dansant (în cântările irmologice rapide) sau relaxat și languros (în cele lente).
Exemple de partituri: Cântări precum „Fericit bărbatul” și întregul „Prohod al Domnului” sunt compuse în acest glas.

Glasul al VI-lea (Hipolidian, Plagal II)

Structură: Cromatic dur, este plagalul glasului al II-lea, având baza pe Pa. Este considerat cea mai completă expresie a cromatismului din muzica psaltică.
Ethos: Potrivit pentru cântări funerare și celebrări solemne, dar și pentru exprimarea unei bucurii sobre și înalte. Hrisant notează că bucuria acestui glas este „dublă față de cea a glasului II”, sugerând o transfigurare a tristeții în speranță.
Exemple de partituri: Imnul „Împărate Ceresc”, intonat la începutul multor slujbe, este un exemplu emblematic.

Glasul al VII-lea (Hipofrigian, Varis)

Structură: Un glas complex, cu două ipostaze distincte: una enarmonică, cu baza pe Ga, și una numită Varis (grav), diatonică, cu baza pe sunetul Zo grav.
Ethos: Înclinat spre liniște, seninătate și pace. Este un glas meditativ, capabil să modereze impetuozitatea glasului III și să aducă o stare de calm și împăcare sufletească. Nu este un glas al tinerilor, ci al celor „bătrâni și simpli”.
Exemple de partituri: Doxologia compusă de Nectarie Schimonahul și Heruvicul în Varis de Theodor Fokaefs sunt lucrări de referință.

Glasul al VIII-lea (Hipomixolidian, Plagal IV)

Structură: Diatonic, plagalul glasului al IV-lea. Este cel mai familiar auzului modern, fiind adesea asociat cu tonalitatea majoră occidentală. Baza sa principală este pe Ni (νη), dar are și o variantă în trifonie cu baza pe Ga.
Ethos: Îndreptat spre farmec și plăcere, atrăgând pasiunile. În Antichitate, era asociat cu cântecele festive (komoi). Cu toate acestea, poate exprima și o latură modestă și solemnă, în special atunci când tempoul este rar.
Exemple de partituri: Imnul „Apărătoare Doamnă” este probabil cea mai cunoscută cântare în acest glas.

Tradiția Psaltică în Spațiul Românesc și Relevanța sa Contemporană

Muzica bizantină a pătruns în spațiul românesc odată cu creștinismul, însă asumarea și dezvoltarea unei tradiții autohtone a fost un proces îndelungat și complex. Figuri timpurii precum monahul Filotei de la Cozia (cca. 1400) și Școala muzicală de la Mănăstirea Putna (sec. al XV-lea) au pus bazele acestei tradiții, menținând o legătură strânsă cu centrele spirituale din Constantinopol și Muntele Athos.

Momentul de cotitură l-a reprezentat însă secolul al XIX-lea, odată cu activitatea unor dascăli de geniu precum Macarie Ieromonahul, Anton Pann și Dimitrie Suceveanu. Ei nu s-au limitat la a prelua repertoriul bizantin, ci au inițiat un amplu proces de „românire” a cântărilor. Acest proces nu a fost un simplu act de traducere lingvistică, ci o profundă lucrare de enculturație teologică și artistică. Melosul bizantin a fost adaptat cu măiestrie la prozodia, ritmul și ethosul specific limbii și spiritualității românești, fără a-i altera esența dogmatică. Îndemnul lui Anton Pann, „Cântă, măi frate, române, pe glasul și limba ta” , a devenit un adevărat manifest al acestei școli naționale. Apariția unor lucrări teoretice fundamentale, precum

Theoreticonul Sfântului Macarie (o traducere și adaptare a lucrării lui Hrisant) și Bazul teoretic și practic al lui Pann, a consolidat această tradiție, oferindu-i un fundament teoretic solid și o metodă de predare proprie. Astfel, compozitorii români au creat piese originale sau au prelucrat melodiile existente, dând naștere unui „ifos” (stil) românesc distinct, recunoscut pentru sobrietatea, dulceața și profunzimea sa duhovnicească.

Sistemul Modal Psaltic Astăzi – O Comoară Vie și o Responsabilitate

După o perioadă în care a fost marginalizată în favoarea muzicii corale de influență apuseană, muzica psaltică a cunoscut o renaștere spectaculoasă în România după 1990. Au apărut numeroase grupuri psaltice, s-au organizat festivaluri și masterclass-uri, iar interesul pentru studiul și interpretarea autentică a acestei muzici a crescut exponențial. În acest context, înțelegerea profundă a sistemului modal este mai relevantă ca oricând. O interpretare autentică nu se poate limita la o execuție mecanică a notației, ci trebuie să pătrundă în duhul fiecărui glas, să-i surprindă și să-i transmită ethosul specific.

Sistemul modal psaltic continuă să fie o sursă de inspirație și pentru compozitorii români contemporani de muzică cultă. Încă din secolul XX, Paul Constantinescu a realizat o sinteză magistrală între melosul bizantin și formele clasice occidentale în oratoriile sale bizantine. Mai recent, compozitori precum Ștefan Niculescu au explorat potențialul eterofonic și modal al muzicii psaltice în lucrări de avangardă, demonstrând vitalitatea și relevanța acestui sistem dincolo de cadrul strict liturgic.

În practica liturgică actuală din Biserica Ortodoxă Română, se observă o „conviețuire” firească între cântarea psaltică monodică și cea coral-armonică. Ambele sunt forme legitime și tradiționale de exprimare muzicală, fiecare cu istoria și rolul său. Unitatea cântării este asigurată de textul liturgic comun și de melosul bizantin fundamental, care poate fi prezentat fie în forma sa pură, monodică, fie prelucrat polifonic, cu respect față de ethosul său original.

Păstrarea și promovarea acestei comori spirituale reprezintă o responsabilitate majoră pentru generația actuală. Proiecte precum Comoripsaltice.ro, care oferă acces la partituri, studii și materiale didactice, joacă un rol crucial în diseminarea corectă a cunoștințelor. De asemenea, cercetarea și editarea critică a manuscriselor vechi, păstrate în tezaurele bibliotecilor din România (precum Biblioteca Academiei, Biblioteca Sfântului Sinod sau Mănăstirea Putna), sunt esențiale pentru a recupera și a înțelege în profunzime bogăția tradiției noastre psaltice.

Comoara Nepieritoare a Glasurilor Psaltice

Sistemul modal al celor opt glasuri este, fără îndoială, inima pulsândă a muzicii bizantine. Departe de a fi o simplă schemă tehnică, el este un limbaj teologic complex și viu, un univers sonor în care fiecare mod, fiecare formulă melodică și fiecare interval este încărcat de semnificație spirituală. De la ethosul filosofiei eline la sistematizarea patristică și de la măiestria compozitorilor bizantini la geniul dascălilor români, Octoihul a rămas un cadru stabil și inepuizabil pentru rugăciunea cântată a Bisericii.

Astăzi, într-o lume în continuă schimbare, relevanța sa nu doar că persistă, ci devine tot mai evidentă. El oferă un reper de autenticitate, o sursă de inspirație artistică și, mai presus de toate, o cale de înălțare duhovnicească. Misiunea noastră, a celor ce iubim și slujim această artă – psalți, teologi, muzicologi și credincioși deopotrivă – este de a aprofunda studiul și practica acestei moșteniri, de a-i înțelege tainele și de a o transmite mai departe cu fidelitate și dragoste, ca pe o „comoară psaltică” ce aparține nu doar trecutului, ci și viitorului Bisericii.

Bibliografie

Alygizakis, Antonios E., „Interpretation of Tones and Modes in Theoretical Handbooks of the 15th century”, în Christian Troelsgård (ed.), Byzantine Chant: Tradition and Reform, vol. 2, Aarhus University Press, Århus, 1997, pp. 143–149, https://tidsskrift.dk/MoDIA/article/view/126935, data accesării: 31 martie 2022.

Barrett, Richard, „Byzantine Chant, Authenticity, and Identity: Musicological Historiography through the Eyes of Folklore”, Greek Orthodox Theological Review 55, 1–4 (2010).

Chircev, Elena, „Cercetarea muzicii bizantine în România în secolul al XX-lea şi primul deceniu al celui următor”, Revista ARTA XXVI, 2 (2017), Institutul Patrimoniului Cultural al Academiei de Științe a Moldovei, pp. 19–28.

Chrysanthos of Madytos, Great Theory of Music, traducere de Katy Romanou, Axion Estin Foundation, New York, 2011.

Conomos, Dimitri E., Byzantine Hymnography and Byzantine Chant, Hellenic College Press, Brookline, Mass., 1984.

Gheorghiță, Nicolae, „De la neumă la interpretare sau despre procesul compozițional în muzica bizantină”, Analele Putnei 1 (2012), pp. 389–408.

Ionașcu, Pr. Lect. Dr. Stelian, Teoria muzicii psaltice pentru seminariile teologice și școlile de cântăreți, Sophia, București, 2006.

Macran, Henry S., The harmonics of Aristoxenus, Clarendon Press, Oxford, 1992.

Rusu, Drd. Eduard, „Muzica bizantină – câteva considerații istorice”, Teologie şi Viaţă 1–4 (2018), Editura Doxologia, pp. 179–196.

Totorcea, Ștefana, „Arhid. Nifon Constantin despre muzica psaltică: Folosește o notație tainică, semnele ascund un înțeles profund teologic”, Basilica.ro, https://basilica.ro/arhid-nifon-constantin-despre-muzica-psaltica-foloseste-o-notatie-tainica-semnele-ascund-un-inteles-profund-teologic/, data accesării: 13 iunie 2025.

„Ethosul muzicii psaltice”, Mănăstirea Petru Vodă, https://manastirea.petruvoda.ro/2014/11/16/ethosul-muzicii-psaltice/, data accesării: 14 iunie 2025.