Muzica bisericească în Transilvania: evoluția cântării psaltice de la tradiția bizantină la notația lui Dimitrie Cunțanu

Referitor la muzica din Ardeal, putem să începem introducerea ei în istorie de pe timpul Mitropolitului Andrei Şaguna. Acesta a încercat să mențină vie muzica bisericească bizantină în Transilvania, așa cum reiese din documentul prin care i-a schimbat pe cântăreții Varlaam și Domețian din Șcheii Brașovului, de care era nemulțumit de felul în care cântau; iar prin decizia episcopală din 23 martie 1850, a dispus ca la slujbă să se citească rugăciuni în loc de pricesne. Disparitățile cântărilor din Transilvania au apărut din mai multe motive, printre care unirea cu Roma în 1701, desființarea mănăstirilor transilvănene între 1761 și 1782, punerea românilor ortodocși sub influența bisericilor sârbești, destrămarea unității cântării bizantine după reforma bizantină din 1814 și, în sfârșit, apariția lucrării lui Dimitrie Cunțanu din 1890 în notație liniară: Cântările bisericești după melodiile celor 8 glasuri, care a fost publicată în memoria Mitropolitului Șaguna[1].

Despre Dimitrie Cunțanu cunoaștem următoarele date biografice: S-a născut în comuna Dobârca Sibiului în 1837 și a urmat cursurile Școlii Normale Nemțești din Miercurea Sibiului înainte de a se înscrie la Gimnaziul Romano-Catolic din Sibiu. În 1859, a fost angajat ca profesor la o școală din suburbia Iosefin. Între timp, a fost remarcat de Mitropolitul Andrei Șaguna, care l-a numit comisar consistorial. În 1864, a fost numit profesor de muzică la Seminar. A fost hirotonit diacon după un an și preot în 1872[2].

Lucrarea lui Cunțanu a fost prima transcriere de notație liniară (guidonică) din Transilvania care a apărut în Arhidieceza Sibiului. Preocuparea pentru conservarea și salvarea cântărilor tradiționale ale Bisericii Ortodoxe a dus la căutarea unui model de cânt caracteristic pentru această locație geografică. Astfel, cântările au fost transpuse în notație muzicală occidentală, dar cu dificultăți evidente: lipsa surselor științifice de cunoaștere, imposibilitatea de a compara modelele intonaționale ale vechilor cântăreți și înlocuirea lor cu pianul.

Cauzele sunt următoarele: situația critică a cântării în timpul slujbelor, dezintegrarea sistemului modal și a formulelor muzicale distinctive ale glasurilor, precum și transmiterea orală a melodiilor fără o selecție calitativă. O astfel de abatere de la stilul original al cântării se poate atribui cu siguranță circumstanțelor istorice care au încercat să blocheze viața Bisericii Ortodoxe din Transilvania: diploma leopoldină confirmând privilegiile a numai trei națiuni și drepturile a patru culte recunoscute, consecințele Unirii din 1701, respectiv distrugerea a zeci de mănăstiri și schituri de către generalul Bucow în 1761 - ceea ce a dus la întreruperea pentru o vreme a vieții monahale în Transilvania; decizia împărătesei Maria Tereza de a plasa Episcopia Ortodoxă Română a Transilvaniei în subordinea Mitropoliei Sârbe de Carlovitz până în 1864, care a reacționat violent la orice manifestare de naționalism, iar creșterea influenței sârbești a avut un efect deznaționalizator asupra vieții bisericești din Bihor și Transilvania[3].

Atunci când discutăm despre transcrierea cântărilor bisericești ale lui Dimitrie Cunțanu, trebuie să avem în vedere atât situația social-politică, cât și ansamblul de acțiuni adoptate pentru reformarea vieții bisericești din Transilvania.

Dintr-o lucrare despre starea cântării în Biserica ardeleană a părintelui Nicolae Topolog, aflăm că, în lipsa metodei de predare a cântărilor bisericești ca în Țările Române, autoritățile culturale maghiare din 1627 i-au obligat pe preoții români să învețe cântări după muzica Bisericii Calvine, iar cântarea bisericească din Banat a fost influențată de muzica sârbească. Deși muzica din Banat amintește inconfundabil de muzica sârbească de la Carlovitz, Gheorghe Ciobanu susține că ea derivă din muzica bizantină, ca și muzica din restul țării[4]. Pr. Nicolae Belean, ca și Gheorghe Ciobanu, consideră că cea mai clară justificare pentru acceptarea provenienței bizantine a cântării cultice bănățene este moștenită fie direct din Bizanț și Athos, fie prin filieră sârbească[5].

Mai mult, scrierile din acele vremuri indică și ele lipsa unui model tipărit de cântare ca fiind factorul principal, iar Cunțanu în colecția sa amintește că în Arhidieceza Sibiului se cânta doar după ureche și „numai cu mijloacele vocii omenești”. Este greu de dovedit că Dimitrie Cunțanu cunoștea cântările sau tipăriturile de muzică psaltică, dar putem arăta că acestea existau la acea vreme în Transilvania, și chiar la Sibiu: au fost descoperite 5 copii din manuscrisul din 1713 al Filothei Sin Agăi Jipei, Teoreticonul lui Macarie Ieromonahul din 1823, părți din această lucrare fiind descoperite la Brașov, Sibiu, Alba Iulia și Cluj.

Munca lui Dimitrie Cunțanu a fost admirată de mari personalități ale vremii, precum preotul Zaharia Boiu și compozitorul Gheorghe Dima, obținând de la aceștia dar și de la o comisie special întrunită în acest scop permisiunea de a tipări colecția[6].

Cu toate acestea, lucrarea a stârnit dezbateri; compozitorul Timotei Popovici susține că lucrarea este un act cultural-istoric care pune sfârșit cântării după ureche, dar subliniază și defectele mecanismului de transcriere din culegere. Ion Popescu-Pasărea menționează și el: „O transcriere a cântărilor psaltice ar însemna desigur o alterare regretabilă, iar nu o păstrare a autenticității. Dovadă despre aceasta este încercarea de transcriere care s-a făcut la Sibiu de către Cunțan și în Bucovina de marele mitropolit Silvestru, încercare care a avut ca rezultat înstrăinarea din ce în ce mai mult de vechea cântare psaltică”[7].

Cea mai importantă școală ortodoxă din Transilvania a fost, fără îndoială, cea din Șcheii Brașovului. A fost înființată în 1495 și a avut o viață religioasă și culturală înfloritoare. Timp de patru secole, muzica bisericească a fost o componentă permanentă. Primii profesori cunoscuți ai acestei instituții au fost Radu (†1484) și Gheorghe Gramăticul, care a predat din 1480 până în 1492. Oprea Diacul și Dobre (†1544) sunt, de asemenea, profesori cunoscuți.

Octoihul va fi obiectul principal de studiu în școala din Șchei (Omoglasnic). Exemplarul păstrat aici este considerat a fi prima carte de învățătură a glasurilor și de unificare a slujbelor bisericești ortodoxe. Dr. Vasile Tomescu aduce în discuție un aspect deosebit de interesant al primelor cărți de cult aparținând moștenirii noastre culturale și spirituale, tipărite încă la Veneția, ca urmare a investigațiilor întreprinse de Virgil Molin și Dan Simonescu, și anume că Octoihul tipărit „din porunca lui Ioan Vlad la 26 VIII 1510, «ostenindu-se întru aceasta Macarie», cuprinde Glasul I pentru toate zilele săptămânii, iar Glasurile II-VIII numai pentru cântările zilelor de sâmbătă şi duminică”[8].

Datorită relațiilor strânse ale românilor ortodocși cu frații lor din Moldova și Țara Românească, mai multe manuscrise muzicale psaltice ori copii ale acestora au circulat în toată Transilvania, după cum am menționat în capitolul anterior. Ele nu au ajuns întâmplător în biblioteci, ci au fost folosite de cunoscători ai notației bizantine. Și nu puteau fi decât ortodocși români ardeleni. Numai în bibliotecile din Cluj-Napoca se păstrează nouă manuscrise psaltice în notație cucuzeliană. Mai mulți muzicologi, printre care Nicu Moldoveanu, Sebastian Barbu Bucur și Gheorghe Ciobanu, Gheorghe Petrescu[9] ș.a. au cercetat și transcris aceste lucrări.

Existența manuscriselor psaltice în Transilvania este legată și de activitatea unor dascăli transilvăneni, Bucur Gramăticul, Ioan sin Radului Duma Brașoveanu, Naum Râmniceanu, Nicolae Nil Poponea Sibianul și George Ucenescu, care au demonstrat că legăturile muzicale dintre Transilvania și Țările Române au fost cât se poate de productive pe parcursul a două secole. Activitatea acestor profesori se înscrie în linia reabilitării cântărilor bisericești transilvănene, adică readucerea lor la forma cântărilor bizantine care se cântau în Biserica Ortodoxă din Transilvania până în secolul al XVIII-lea, când au intrat într-o perioadă de criză din cauza desființării mănăstirilor românești.

Notorietatea pe care a dobândit-o de-a lungul anilor această școală justifică participarea eminentului protopsalt Anton Pann ca profesor și dascăl de strană în mai multe rânduri (1821, 1828, 1850).

În drumețiile sale peste Carpați de la București sau Râmnicu Vâlcea (1821, 1828), dar mai ales în 1850, Anton Pann va fi prea conștient atât de lipsa specialiștilor în domeniu, cât și de starea concretă a reformei hrisantice, prin care s-a renunțat la scrierea și cântarea cucuzeliană. Acest rapsod din prima jumătate a secolului al XIX-lea a rămas apropiat de Comitetului parohial de aici, după ce și-a demonstrat talentul de compozitor și interpret în timpul scurtei sale șederi printre șcheieni. El i-a recomandat, de exemplu, la cererea brașovenilor, pe cântăreții Mihalache Popescu sau Gheorghe Ionescu, ambii foști elevi ai săi de seminar, cu intenția de a-i instala la analogul Bisericii Sfântul Nicolae.

Anton Pann își va spune cuvântul de dascăl și de martor la astfel de angajamente: „Se îndatorează dumnealui [Mihalache Popescu] a cânta în biserică în toate duminicile şi sărbătorile anului necurmat, ținând rânduiala dumnezeeştii slujbe după obiceiul locului”, şi să mai „învețe şi şase sau opt copii Sistema Muzicii Ecleziastice dupre metodul cel tipărit de d. Anton Pann, profesorul Seminarului din București”. În alt caz, cel al lui Gheorghe Ionescu, semnalăm încă următoarea observație înscrisă în contractul acestuia, la care A. Pann a fost „martor”: „La biserică să am a cânta cântări alcătuite pe meșteșug, iar nu din practică, însă românește curat fără a întrebuința vreun cuvânt grecesc”[10].

În 1850, când Anton Pann s-a întors pentru a treia oară la Brașov [69, p. 7], comitetul parohial i-au propus să-l ia pe tânărul George Ucenescu, originar din Sibiu, la București pentru perfecționare. La absolvire, după doi ani de predare și practică în tipografie (febr. 1851 - mart. 1853), pe Atestatul semnat de comisia de specialitate, se putea citi următoarele: „George Ucenescu ... a trecut prin predare toate pârțile Bazului teoretic şi practic al acestei sisteme, împreună cu melodia, compunerea şi ortografia, cât şi toate poemile melodiilor stihirarice, irmologice şi calofonice ... cum şi regulile versificației. I se dă acest atestat care oriunde se va arăta să i se dea cinstea cuviincioasă de cântăreţiu desăvârșit şi de profesor al acestei arte”[11].

După ce a fost angajat la strana Bisericii din Șchei George Ucenescu a inițiat un curs particular de psaltichie pentru 24 de tineri selectați din cele 4 clase primare și clasa I a Gimnaziului din Șchei, printre care și câțiva elevi din Budila, Ghimbav, Săcele, Tărlungeni, Turcheș, Făgăraș. Cu ei a studiat timp de trei ani „pe toată ziua câte un ceas de-a rândul, fără deosebire de duminică şi sărbătoare”. Folosindu-se de cărțile tipărite de Macarie Ieromonahul și mai ales de cele ale profesorului său, Anton Pann, se va dovedi un apărător viteaz al muzicii tradiționale psaltice[12].

Deci putem afirma cu tărie că influența acestei legendare școli de psaltichie asupra cântării psaltice din Brașov poate fi resimțită și astăzi. Majoritatea bisericilor practică cântarea bisericească după cântările notate de Dimitrie Cunțan. Cu toate acestea, unele cântări sunt cântate după varianta psaltică.

După mulți ani în care a predat muzica bisericească la Sibiu folosind melodiile notate de Dimitrie Cunțanu, George Ucenescu a făcut o mărturisire testamentară: „Şi să se știe că biserica noastră din vechime a avut cântările după arta psaltichiei ca şi la greci, însă după moartea mea cred că nu va mai cânta nimeni după notele orientale şi va cânta fieştecare cum îl taie capul”[13].

Bibliografie