Rolul imnografiei în cultul bizantin
Imnografia – ansamblul de imne liturgice compuse spre a fi cântate în cadrul cultului – a reprezentat forma poetică prin excelență a spiritualității bizantine. Ea exprimă, în mod profund și artistic, teologia trăită a Bisericii, fiind esențial integrată în structura zilnică a slujbelor. După proclamarea creștinismului ca religie oficială a Imperiului Roman în anul 313, nevoia unei exprimări teologice autentice și distincte de tradiția păgână a condus la dezvoltarea unei literaturi liturgice specifice: imnele deveneau vehicule ale învățăturii creștine, în forma poetică accesibilă și pătrunsă de evlavie.
Muzica este criteriul unei diferențieri majore între creatorii imnurilor bizantine. Atunci când același autor compune nu numai textul poetic ci și muzica, el este numit melod. Melozi bine cunoscuți sunt Roman Melodul, Ioan Damaschinul, Cosma Melodul și alții. Multe compoziții similare au fost scrise după muzica melozilor: condace, canoane, stihire etc. Poeții care scriu exclusiv texte după modelul muzical al altor imnuri sunt numiți imnografi, dintre care cei mai remarcabili sunt Teofan Graptos (775-845), Iosif Imnograful (816-886) și Ioan Mavropus (1000-1050).
Sfântul Ioan Damaschin
Sfântul Ioan Damaschin, cunoscut ca ultimul mare Părinte al Bisericii Ortodoxe, s-a născut în Damasc, capitala Siriei, în a doua jumătate a secolului al VII-lea. Provenea dintr-o familie nobilă și influentă, aflată de generații în fruntea administrației fiscale a Siriei. Deși această regiune a trecut sub dominații succesive, familia sa a reușit să-și păstreze poziția administrativă de rang înalt până la sfârșitul secolului al VII-lea.
După moartea tatălui său, în jurul anului 690, Ioan a preluat atribuțiile părintești, servind în această demnitate până în 718, când califul Omar al II-lea (717–720) a inițiat o politică de persecutare sistematică a creștinilor. Noua direcție impusă de calif viza islamizarea completă a teritoriului, interzicând consumul vinului în orașe, impunând convertirea forțată a creștinilor la islam și decretând că nicio persoană de credință creștină nu poate ocupa funcții administrative importante. Potrivit tradiției, Ioan a fost somat să-și păstreze postul în schimbul lepădării de Hristos. Refuzând cu fermitate, el a ales să renunțe la privilegiile sale lumești, mărturisindu-și credința cu jertfelnicie și dăruindu-și viața în slujba Mântuitorului Iisus Hristos.
După ce, urmând porunca Evangheliei, și-a împărțit averea săracilor și Bisericii, eliberând totodată pe robii săi, Sfântul Ioan Damaschin s-a retras, împreună cu fratele său adoptiv, Cosma, în renumita Lavră a Sfântului Sava din Palestina. Aici, în atmosfera de rugăciune și nevoință monahală, s-a consacrat desăvârșit vieții duhovnicești și reflecției teologice.
Reputația sa de teolog profund și luminat s-a răspândit rapid în întreg Orientul creștin. Atunci când împăratul Leon Isaurul (717–740) a emis, în anul 726, celebrul edict împotriva cinstirii icoanelor, patriarhul Ioan al V-lea al Ierusalimului a apelat la autoritatea și discernământul Sfântului Ioan. Acesta, dorind să nu îngroape „talantul” încredințat lui de Dumnezeu – așa cum însuși mărturisește –, a luat condeiul și a început o luptă neobosită împotriva ereziei iconoclaste.
Într-un interval scurt, Sfântul Ioan a redactat trei tratate fundamentale în apărarea sfintelor icoane: primul a fost un răspuns ferm la edictul imperial; al doilea, destinat credincioșilor care nu înțeleseseră deplin argumentele primului; iar al treilea a sistematizat în mod clar și riguros teologia icoanei. Nu s-a limitat însă doar la scris, ci a participat activ la sinodul episcopilor ortodocși din Răsărit, care a condamnat iconoclasmul. Contribuția sa la acest sinod a fost atât de semnificativă, încât posteritatea i-a atribuit chiar și anatematizarea împăratului Leon Isaurul.
Anumite expresii din operele sale, precum și titlurile păstrate în manuscrisele vremii, sugerează că Sfântul Ioan Damaschin a fost nu doar teolog și imnograf, ci și un veritabil pedagog, în sensul deplin al cuvântului. El se distinge prin calități didactice remarcabile: claritatea discursului, precizia terminologică, rigoarea distincțiilor teologice și recursul constant la comparații simple, dar elocvente, prin care făcea inteligibile cele mai înalte adevăruri de credință. Aceste trăsături îl recomandă ca un autentic dascăl al Bisericii, în sensul patristic și academic al termenului.
Este interesant de remarcat că autorii bizantini din secolele al VIII-lea și al IX-lea îl cunosc pe Damaschin în special în postura sa de combatant al iconoclasmului – un „didascalos aristos”, după cum îl numește Teofan –, în timp ce, începând cu secolul al XI-lea, figura sa devine asociată mai ales cu creația imnologică. În această perioadă, Sfântul Ioan Damaschin este perceput mai degrabă ca imnograf și melod decât ca teolog, deoarece imnele sale se răspândiseră deja în întreaga lume ortodoxă, fiind profund iubite de credincioși. Ecoul acestei popularități este redat de învățatul Suidas, care afirma că imnele sale „n-au fost și nu vor fi egalate, cât va fi lumea și pământul”.
În calitate de imnograf, Sfântul Ioan Damaschin a lăsat o moștenire imnologică de o valoare incomensurabilă pentru muzica bizantină și pentru cultul ortodox. El este autorul unui număr impresionant de imne și antifoane duminicale, între care se remarcă Canoanele Învierii pentru cele opt glasuri bisericești, precum și canoanele marilor praznice: Nașterea și Botezul Domnului, la Înălțare, Cincizecime, Schimbarea la Față și Adormirea Maicii Domnului. De asemenea, a compus numeroase irmoase și tropare, printre care se numără celebrele tropare de umilință: „Miluiește-ne pe noi, Doamne” și „Ușa milostivirii”, cunoscute și cântate în întreg spațiul ortodox. Un alt reper major al operei sale este axionul „De Tine se bucură”, cântat în cadrul Liturghiei Sfântului Vasile cel Mare.
Până în secolul al VIII-lea, învățarea muzicii psaltice se realiza în mod empiric, fără un sistem coerent de notație sau o metodologie didactică standardizată. Odată cu multiplicarea cântărilor liturgice, lipsa unui cadru muzical stabil a determinat apariția unor interpretări arbitrare, influențate de stiluri muzicale profane, uneori teatrale. Conștient de acest pericol pentru autenticitatea cântării bisericești, Sfântul Ioan Damaschin a demarat un amplu proces de corectare și organizare a materialului melodic liturgic.
În această direcție, el a colectat și sistematizat melodiile tradiționale ale timpului său, organizându-le pe baza tetracordului elen – o structură sonoră constituită din patru sunete succesive, folosită în muzica antică greacă. Potrivit mitropolitului Hrisant, autorul reformei muzicii bizantine din secolul al XIX-lea, cele patru ehuri fundamentale (dorian, frigian, lidian și mixolidian) ale sistemului elen au constituit baza pentru cele patru glasuri bisericești principale (I–IV). Ulterior, pe temeiul acestora, s-au dezvoltat cele patru glasuri plagale sau „lăturalnice” (V–VIII), care au completat sistemul octoihic și au devenit referință în toată tradiția psaltică ortodoxă.
Structurile modale ale muzicii liturgice bizantine – cunoscute sub numele de „glasuri” – au fost sistematizate de Sfântul Ioan Damaschin prin preluarea denumirilor din teoria muzicală a antichității grecești: dorian, frigian, lidian și mixolidian. Aceste moduri au fost adaptate la contextul liturgic ortodox, formând temelia sistemului octoihal. După căderea Constantinopolului în 1453, acest sistem a fost codificat sub forma celor opt glasuri numerotate (I–VIII), în forma în care sunt cunoscute și utilizate până în zilele noastre. Pentru a sprijini învățarea și transmiterea corectă a cântării bisericești, Sfântul Ioan Damaschin a alcătuit o „Gramatică” psaltică, un compendiu didactic menit să faciliteze formarea noilor cântăreți. Totodată, a redactat un manual de metodologie muzicală intitulat Aghiopolita, care a contribuit la standardizarea învățământului muzical bisericesc. În paralel, a întocmit Octoihul – lucrare fundamentală în imnografia bizantină – ce cuprinde imnele rânduite pentru fiecare din cele opt glasuri, în funcție de duminica liturgică în care sunt cântate, într-o succesiune ciclică ce începe cu Sărbătoarea Paștilor.
Melodia fiecărui glas a fost redată grafic prin intermediul neumelor – semne muzicale vechi, specifice Răsăritului creștin, care constituie baza semiografică a muzicii bizantine. Astfel, sistemul muzical damaschinian a oferit atât o expresie teologică a glasurilor, cât și un cadru pedagogic durabil pentru formarea psalților și perpetuarea tradiției orale.
Spre sfârșitul vieții, potrivit unei tradiții păstrate în Viața atribuită patriarhului Ioan al Ierusalimului, Sfântul Ioan Damaschin a revizuit lucrările sale atât în fond, cât și în formă. Această informație pare plauzibilă, întrucât există variații notabile între diferite manuscrise ale acelorași opere. Dincolo de profunzimea teologică și de forța expresivă a scrierilor sale, Damaschin a rămas un model de smerenie creștină. Cu cât urca pe scara înțelepciunii duhovnicești și intelectuale, cu atât cobora mai adânc în smerenie, virtute care transpară în întreaga sa operă – convingând cititorul nu doar de statura teologului, ci și de noblețea sufletească a creștinului.
Sfântul Cosma Melodul
Sfântul Cosma, s-a născut, cel mai probabil, în Damasc. Rămas orfan de mic copil, a fost primit cu dragoste în casa lui Serghie (Sarjun ibn-Mansur), tatăl Sfântului Ioan Damaschin, un înalt dregător la curtea califului Abd-el-Malek. Această familie distinsă, cunoscută pentru bogăția și influența sa, i-a oferit lui Cosma nu doar adăpost, ci și posibilitatea unei formări intelectuale și duhovnicești de excepție.
Cosma și Ioan au fost crescuți ca frați și au primit o educație aleasă sub îndrumarea unui învățat sicilian remarcabil, cunoscut în tradiția bisericească sub numele de Cosma Monahul. Acesta fusese anterior răscumpărat din robie de către Serghie și numit în rangul de notar (asekretis), devenind astfel mentorul spiritual și intelectual al celor doi tineri. Sub călăuzirea sa atentă, Cosma și Ioan au studiat temeinic disciplinele fundamentale ale educației clasice: gramatica, filosofia, geometria, astronomia și muzica – formare care avea să influențeze profund opera imnografică a amândurora.
Mai târziu, tinerii Cosma și Ioan au părăsit Damascul și s-au îndreptat către Țara Sfântă, unde au îmbrățișat viața monahală în vestita Lavră a Sfântului Sava cel Sfințit, una dintre cele mai influente așezări monahale din Palestina. În acest cadru duhovnicesc de înaltă rigoare ascetică și teologică, cei doi s-au dedicat pe deplin slujirii Bisericii, devenind mărturisitori ai dreptei credințe și luptători statornici împotriva ereziei iconoclaste.
Sfântul Ioan Damaschin a fost hirotonit preot de către Ioan al V-lea, patriarhul Ierusalimului, primind misiunea de a susține prin cuvânt și scris teologia icoanei. La cererea comunității bisericești din Ierusalim, Sfântul Cosma a fost chemat la vrednicia arhierească, fiind consacrat episcop de Maiuma în anul 743. A păstorit cu înțelepciune și blândețe până la adânci bătrâneți, trăind în sfințenie și ghidându-și credincioșii pe calea mântuirii.
În tradiția Bisericii Ortodoxe, Sfântul Cosma Melodul este venerat nu doar ca ierarh și ascet, ci și ca unul dintre cei mai străluciți poeți-imnografi ai epocii bizantine. Împreună cu Sfântul Ioan Damaschin, el este considerat un exponent de seamă al imnografiei clasice grecești, fiind autorul unor creații liturgice remarcabile, încadrate în genul canoanelor – forme poetice și muzicale caracteristice slujbelor ortodoxe.
Imnele liturgice compuse de Sfântul Cosma Melodul au fost inițial destinate cultului Bisericii din Ierusalim, dar, datorită frumuseții poetice și profunzimii teologice, au fost preluate ulterior în uzul liturgic al Bisericii din Constantinopol. Astfel, creația imnografică a Sfântului Cosma a intrat în patrimoniul imnologic universal al Ortodoxiei, devenind parte integrantă a slujbelor tradiției bizantine.
Totuși, în prezent, cercetările patristice și filologice nu pot stabili cu certitudine că toate cântările care îi sunt atribuite aparțin, în mod direct, Sfântului Cosma Melodul. Această ambiguitate se explică și prin faptul că mentorul său spiritual, cunoscut sub numele de Cosma Monahul, a fost, la rândul său, autor de imne liturgice. Confuzia dintre cei doi Cosma a fost favorizată de transmiterea manuscrisă și de lipsa unor atribuiri explicite în unele texte.
Colecții valoroase de imne atribuite Sfântului Cosma pot fi consultate în Patrologia Graeca, vol. XCVIII (p. 459–524), precum și în antologia Anthologia Graeca Carminum Christianorum, publicată de Christ și Paranikas la Leipzig, în anul 1871.
În contextul controverselor iconoclaste, Sfântul Cosma a fost un susținător fervent al cultului icoanelor, îndemnându-l pe Sfântul Ioan Damaschin să redacteze scrieri în apărarea dreptei credințe. Ambii s-au angajat cu dăruire în această luptă teologică, atât prin cuvânt, cât și prin compoziții poetice.
Creația imnografică a Sfântului Cosma este marcată de o frumusețe liturgică deosebită, fiind alcătuită din tropare și canoane dedicate marilor praznice: Învierea lui Lazăr, Intrarea Domnului în Ierusalim, Cina cea de Taină și Pătimirile mântuitoare ale Domnului nostru Iisus Hristos, dar și altor sărbători din ciclul liturgic ortodox.
Sfantul Andrei Criteanul
Sfântul Părintele nostru Andrei Criteanul (sec. VII–VIII), figură marcantă a imnografiei bizantine, s-a născut în Damasc, într-o familie evlavioasă de creștini. Potrivit tradiției, până la vârsta de șapte ani nu a rostit niciun cuvânt, însă, în chip minunat, și-a dobândit darul vorbirii imediat după ce s-a împărtășit cu Sfintele Taine. Acest eveniment a fost perceput ca o lucrare a harului divin și ca o prevestire a vocației sale duhovnicești și literare.
După această descoperire providențială, tânărul Andrei a început studiul Sfintei Scripturi și al teologiei, formându-se într-un duh de profundă rigoare spirituală și intelectuală. Numele său avea să devină cunoscut în întreaga literatură bisericească, ocupând, după aprecierea specialiștilor, „un loc de frunte în istoria literaturii grecești din perioada bizantină”.
Sfântul Andrei Criteanul este, de altfel, legat în mod direct de apariția unei forme noi și majore în literatura patristică târzie – canonul liturgic, el fiind considerat inițiatorul acestei structuri poetico-liturgice. Prin compozițiile sale, a dat un nou avânt poeziei bisericești, integrând teologia în expresii poetice de mare rafinament și forță catehetică.
Și-a urmat studiile în orașul natal, dovedindu-se un iubitor înflăcărat al adevărului și al înțelepciunii dumnezeiești. Încă din adolescență, în urma unei vizite la Locurile Sfinte, la vârsta de 14–15 ani, a simțit chemarea de a-și închina viața lui Hristos și a cerut binecuvântarea părinților pentru a se dedica vieții monahale. Astfel, tânărul Andrei a fost tuns în monahism la vestita Mănăstire a Sfântului Sava din apropierea Ierusalimului, un centru de spiritualitate și teologie de prim rang în Răsăritul creștin. Ulterior, a fost rânduit la biserica Sfânta Înviere, unde, potrivit cercetătorilor, ar fi redactat cea mai mare parte a operei sale imnografice și teologice. În această perioadă, activitatea sa intelectuală și duhovnicească a atras atenția ierarhilor vremii, iar Teodor, locțiitorul scaunului patriarhal al Ierusalimului, l-a numit secretar personal, încredințându-i, totodată, grija față de copiii orfani.
Prin intensificarea vieții sale ascetice, prin profunzimea culturii teologice și prin calitățile sale deosebite, Sfântul Andrei a devenit o personalitate reprezentativă a comunității bisericești din Ierusalim, primind supranumele de „Ierusalimiteanul” – un titlu de onoare care reflectă rolul său spiritual și administrativ în viața Bisericii.
După anul 685, Sfântul Andrei se află la Constantinopol, unde a fost hirotonit diacon – cel mai probabil în cadrul Catedralei Sfânta Sofia. Hirotonia sa este asociată nu doar cu pregătirea sa teologică, ci și cu darul deosebit al cuvântului, fiind recunoscut pentru elocvența sa oratorică și pentru capacitatea de a catehiza printr-un limbaj viu și convingător. În capitala bizantină, s-a dedicat cu totul unei misiuni sociale pline de noblețe: îngrijirea bătrânilor și a copiilor orfani, asumând funcția de orphanotropos – administrator al așezămintelor de caritate.
Probabil tot în Sfânta Sofia a rostit pentru prima dată Canonul cel Mare, lucrarea sa fundamentală – un vast poem al pocăinței și introspecției duhovnicești –, care, datorită profunzimii teologice și frumuseții lirice, a fost preluat rapid de Bisericile din Alexandria, Antiohia și Ierusalim, devenind parte a tezaurului liturgic al întregului Imperiu Bizantin. Deși nu avem date certe privind momentul și locul hirotonirii sale ca preot, viața sa curată, dăruirea față de Biserică și iubirea față de semeni l-au recomandat, în jurul anilor 710–711, pentru vrednicia de arhiepiscop al cetății Gortyna din insula Creta, de unde i se trage și cognomenul de „Criteanul” sau „Cretanul”. În anul 712, în fața amenințării arabe, Sfântul Andrei s-a implicat activ în apărarea insulei, organizând rezistența comunității.
Opera sa, de o remarcabilă varietate, este alcătuită atât din texte în proză, cât și din compoziții versificate. În proză, ne-au rămas 24 de omilii, dintre care opt sunt închinate Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, deși unele dintre ele sunt de autenticitate discutabilă. În poezie, Sfântul Andrei a fost creatorul unei forme noi – canonul, o specie liturgică de mari dimensiuni, alcătuită din opt sau nouă ode, fiecare având structură și melodie proprie. Aceste compoziții, mai elaborate decât cele ale Sfântului Ioan Damaschin, se regăsesc în slujbele praznicale și au fost sursă de inspirație pentru mari imnografi precum Sfântul Teodor Studitul.
Printre cele mai cunoscute creații ale sale se numără canoanele la Învierea lui Lazăr, Duminica Mironosițelor, Nașterea Maicii Domnului și Zămislirea Sfintei Ana. În plus, Sfântul Andrei a compus un poem de 128 de trimetri iambici, în care își exprimă fidelitatea față de hotărârile Sinodului al VI-lea Ecumenic – mărturie a angajamentului său profund față de învățătura ortodoxă.
Opera de căpătâi a Sfântului Andrei este fără îndoială Canonul cel Mare, un poem liturgic monumental, remarcabil prin profunzimea duhovnicească, prin rafinamentul expresiei poetice și prin intensitatea sentimentului de pocăință pe care îl transmite. Această lucrare a fost compusă spre sfârșitul vieții autorului, în aceeași perioadă în care Sfântul Sofronie, Patriarhul Ierusalimului, redacta Viața Sfintei Maria Egipteanca, ceea ce nu este întâmplător, întrucât cele două opere sunt strâns legate tematic și liturgic.
Denumirea de „Canonul cel Mare” sau „Marele Canon” derivă din trei trăsături definitorii: adâncimea teologică și morală a conținutului, frumusețea și expresivitatea limbajului poetic, precum și dimensiunea sa neobișnuită – cuprinzând nu mai puțin de 250 de tropare. Această lucrare este un adevărat manual de pocăință și de introspecție spirituală, adresat sufletului omenesc în lupta sa cu păcatul, căderea și dorința de restaurare în Hristos. Pentru a înțelege corect Canonul cel Mare și întreaga tradiție a imnografiei bizantine, este esențial să nu o judecăm prin grila estetică modernă a poeziei lirice individuale. Imnograful bizantin nu caută exprimarea sentimentelor personale sau afirmarea propriei identități creatoare. Misiunea sa este una teologică și comunitară: să exprime drama lăuntrică a creștinului confruntat cu ispitele, căderile și lupta pentru mântuire, să evoce pocăința și dorința de îndreptare, să dea glas rugăciunii întregii Biserici.
Chiar și atunci când folosește persoana întâi, imnograful nu scrie ca un individ izolat, ci ca o voce a comunității eclesiale. În spatele fiecărui vers al Canonului cel Mare se află glasul Bisericii care se roagă, se căiește și nădăjduiește în mila lui Dumnezeu.
BIBLIOGRAFIE:
Braniște, Pr. Prof. Univ. Dr. Ene, Liturgica generală: cu noțiuni de artă bisericească, arhitectură și pictură creștină, vol. I, Ediția a treia revizuită și completată, Basilica, București, 2015.
Cireșeanu, Dr. Badea, Tezaurul liturgic, 3 vol., București, 1910-1912.
Ioniță, Alexandru (ed.), Imnografia liturgică bizantină : perspective critice (Studia Oecumenica 13), Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, 2019.
Marinescu, Pr. Lect. Univ. Dr.Sorin, „Cântarea liturgică în lumina Sfintei Tradiții – contribuția Sfântului Andrei Criteanul”, Teologie și educație la Dunărea de Jos 21 (2023).
Mureșanu, Teodora-Ilinca, Sfântul Roman Melodul, „dulcele cântăreț” – viața și opera, Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, 2020.
Mureșanu, Teodora, „Apariţia, dezvoltarea şi afirmarea imnografiei bizantine până la Sfântul Roman Melodul”, Studia Universitatis Babes-Bolyai – Theologia Orthodoxa LVI (2011).
Ploieșteanu, Episcop Nifon, Imnologia Bisericii Ortodoxe în Octoih, Trier, 1974.
Quenot, Michel, Artă vocală sacră și teologie. Sfinți imnografi și melozi bizantini, traducere de Pr. Ioan-Aurelian Marinescu, Basilica, București, 2023.
Reichmuth, Roland Joseph, Tipologia în Condacele autentice ale Sfântului Roman Melodul, traducere de Valentin-Radu Trandafir, Doxologia, Iași, 2020.
Vintilescu, Pr. Petre, Despre poezia imnografică din cărțile de ritual și cântarea bisericească, Ediția a 2-a, revăzută, Partener, Galați, 2006.
