Muzica psaltica sau bizantină reprezintă una dintre cele mai valoroase moșteniri culturale și spirituale ale tradiției ortodoxe. Pentru cei care fac primii pași în studierea acestei arte sacre, terminologia specifică poate părea inițial dificilă, fiind formată din numeroși termeni de proveniență greacă, latină sau slavă.
Acest dicționar își propune să ofere explicații clare și accesibile pentru termenii fundamentali din muzica psaltică, fiind un instrument util atât pentru cântăreții începători, cât și pentru credincioșii care doresc să înțeleagă mai bine această formă de artă liturgică.
A
Analog – Cuvânt cu origine în limba greacă (αναλόγιον) ce desemnează un pupitru ce servește drept suport pentru cărțile de cult în timpul slujbelor religioase.
Anagnost – Citeț sau lector al textelor sfinte în timpul serviciilor divine. Anagnostul se deosebește de psalt prin faptul că are atribuția de a citi textele din cărțile de cult, nu de a cânta.
Anastasimatar – Carte de cult care conține cântările Învierii Domnului, organizate pe cele opt glasuri bisericești. Este una dintre cărțile fundamentale pentru învățarea muzicii psaltice.
B
Binecuvântările Învierii – Cântări specifice slujbei Utreniei de duminică, care încep cu textul „Bine ești cuvântat, Doamne, învață-mă îndreptările Tale”. Reprezintă un repertoriu esențial pentru începătorii în muzica psaltică.
C
Canonarh – O persoană însărcinată cu respectarea regulilor unei slujbe la strană, în conformitate cu tipicul bisericesc. Canonarhul anunță ce urmează să se cânte și veghează la respectarea rânduielii liturgice.
Cantor – Denumirea de cantor este frecvent utilizată în Transilvania și desemnează persoana care cântă la strana unei biserici: psalt, cântăreț bisericesc sau dascăl.
Condac – Condacul era inițial un poem alcătuit dintr-un număr variabil de strofe între 18 și 30, având aceeași structură ritmică și un număr egal de versuri. În prezent, condacul este o cântare scurtă care rezumă esența sărbătorii liturgice.
Cor – Grupul de cântăreți care oferă răspunsurile liturgice la slujbe. Corul este condus de un dirijor sau coordonator și poate fi format din cântăreți profesioniști sau amatori.
D
Dascăl – Provine din grecescul διδάσκαλος – cel care învață pe altul. În România, termenul desemnează cântărețul de la strană. Până la venirea regimului comunist, dascălul avea mai multe atribuții decât de simplu cântăreț la strană, îndeplinind și funcția de învățător în mediul rural.
Dirijor – Dirijorul este persoana care coordonează un cor sau un grup psaltic, indicând tempo-ul,dinamica și expresivitatea interpretării.
Domestic – Domesticul reprezenta inițial o funcție de stat, mai târziu fiind inclusă în administrația bisericească. În perioada bizantină târzie, în Hagia Sofia existau două coruri, unul în dreapta și altul în stânga, conduse de câte un domestic. Domesticul se ocupa cu pregătirea, organizarea și dirijarea corului.
E
Eh – Termenul provine din limba greacă (ήχος) și înseamnă glas sau sunet. În muzica psaltică, ehul sau glasul nu se referă la vocea umană, ci la un sistem modal specific, cu o scară muzicală proprie, sistem de cadențe și formule melodice caracteristice.
F
Ftora – Semn muzical care indică o schimbare temporară sau permanentă a modului (glasului) în timpul unei cântări. Ftoraua modifică caracterul melodic al cântării și necesită o atenție specială din partea interpretului.
G
Glas – Sinonim cu ehul, glasul reprezintă un sistem modal specific muzicii psaltice. În tradiția ortodoxă există opt glasuri principale, grupate în autentice (1-4) și plagale (5-8). Fiecare glas are caracteristici melodice, formule și cadențe proprii.
Grup psaltic – Ansamblu vocal format din mai mulți cântăreți (psalți) care interpretează muzică psaltică. Spre deosebire de cor, grupul psaltic interpretează exclusiv muzică monodică, tradițională.
H
Hirotesie – Prin slujba hirotesiei se conferă harul slujirii într-una din treptele clerului inferior precum citeț, psalt sau ipodiacon. Hirotesia este o slujbă de binecuvântare, în comparație cu hirotonia care este o Sfântă Taină.
I
Ifos – Ifosul reprezintă stilul muzical sau modul de exprimare a muzicii și este caracteristic unei anume persoane, grup de oameni sau unei perioade. Acesta ține mai mult de ornamentele muzicale și de alegerea formulelor melodice specifice.
Imnograf – Persoana care alcătuiește textele unor imne liturgice sau bisericești și care creează muzica acestor texte. Unele persoane care au creat imne bisericești sunt cunoscute sub numele de melozi, precum Sf. Roman Melodul sau Sf. Iosif Imnograful.
Ison – Sunet prelungit, aflat la baza scării glasului în care este cântarea, folosit în scopul acompanierii unei melodii vocale. Isonul oferă stabilitate armonică și ajută la menținerea tonalității.
K
Kratima
Compoziție muzicală psaltică formată din silabe fără sens lexical (ne-na-ne, te-ri-rem etc.), având un caracter melismatic și ornamental. Kratimele sunt folosite adesea ca interludi muzicale în cadrul slujbelor mai festive.
L
Lampadar – Lampadarul era inițial persoana care avea în atribuții aprinderea lumânărilor și a candelelor în bisericile din Constantinopol. Din secolul al XVIII-lea, persoana respectivă îndeplinea și funcția de cântăreț secund (deuteropsaltes).
M
Melod – Persoana care interpretează melodiile create de melurgi. În decursul timpului, melodul s-a numit în limba turcă „berechet”, care înseamnă „dulce glăsuitor”.
Melurg – Autor al melodiilor imnelor. Etimologic înseamnă „făuritor de melodii”, fiind compozitorul care creează liniile melodice pentru textele liturgice.
Muzică bizantină – Arta vocală care a apărut și s-a dezvoltat în timpul Imperiului Bizantin, dobândind forme și trăsături proprii. Muzica bizantină se constituie din două categorii de cântări: liturgice și laice, prima categorie fiind cea mai dezvoltată și păstrată de-a lungul secolelor.
N
Neume – Notele muzicale din muzica psaltică actuală. Spre deosebire de notația occidentală, neumele psaltice nu indică înălțimea absolută a sunetelor, ci intervalele relative între sunete.
O
Octoih – Carte liturgică ce conține cântările celor opt glasuri bisericești pentru slujbele de peste săptămână. Numele provine din grecescul “okto” (opt) și “ehos” (glas).
Oligon – Semn muzical din notația psaltică care indică urcarea cu o treaptă. Este unul dintre semnele fundamentale în scrierea muzicii psaltice.
P
Paraclisier – Persoană care are grijă de buna desfășurare a slujbelor din punct de vedere administrativ, având și rolul de a cânta la strană în anumite momente.
Paralaghie – Exercițiu de citire a notației psaltice fără text, folosind doar numele notelor (Ni, Pa, Vu, Ga, Di, Ke, Zo). Este o metodă fundamentală pentru învățarea muzicii psaltice.
Protopsalt – Psaltul principal al cărui rol era acela de a începe și conduce cântarea împreună cu cele două strane. Acesta avea atribuții didactice, fiind cel care îi iniția pe ucenici în cântarea bisericească și rânduiala liturgică.
Psalt – Persoana care cânta inițial psalmii, urmașul solistului sinagogal în Biserica Ortodoxă. Astăzi termenul desemnează cântărețul bisericesc specializat în muzica psaltică.
Psaltichie – Metodă (manual) de învățare a muzicii psaltice. Termenul se referă atât la știința muzicii psaltice, cât și la manualele de învățare a acesteia.
R
Răspunsuri liturgice – Rugăciunile rostite sau imnele cântate de psalți în dialogul purtat pe parcursul fiecărei slujbe, ca replică sau continuare a rugăciunilor rostite de clerici.
S
Semne consonante – Semne muzicale care marchează în principal redarea pe aceeași treaptă sau pe o treaptă apropiată, fără mișcare melodică ascendentă sau descendentă semnificativă, adesea cu rol de prolongare sau de ornamentare a unei note principale. Acestea includ antichenoma, omalonul, psifistonul, varia și eteronul.
Semne timporale – Semne care indică durata sunetelor în muzica psaltică. Acestea includ clasma, dipli, tripli și alte semne care modifică valoarea temporală a notelor.
Semne vocalice – Semne care indică înălțimea sunetelor în muzica psaltică. Acestea pot fi ascendente (oligon, petasti, kentime) sau descendente (epistrof, elafron, hamili).
Stihirar – Carte de cult care conține cântările numite stihiri pentru diferite sărbători ale anului bisericesc.
Strană – Strana (în limbajul bisericesc românesc) se referă atât la zona unde stau împreună cei care cântă la slujbă, cât și la suportul de lemn pe care sunt așezate cărțile din care se citește. În limbajul comun, strana reprezintă grupul de psalți care oferă răspunsurile liturgice.
T
Tact – În muzica psaltică, tactul reprezintă raportul de note pe silabă. Există trei tipuri principale: tactul grabnic (o notă pe silabă), tactul potrivit (două note pe silabă) și tactul pe larg (patru note pe silabă).
Tipic – Rânduielile bisericești și regulile de săvârșire a slujbelor în funcție de timpul liturgic. Regulile cuprinse în tipic au fost elaborate în mare parte de Sfinții Apostoli și centralizate de Sfântul Sava în secolul al V-lea.
Tropar – Troparul este o scurtă poezie cântată care rezumă viața sfântului sau a sărbătorii dintr-o anume zi. Acesta se cântă la finalul vecerniei, la începutul utreniei și în timpul Sfintei Liturghii.
Bibliografie
Mic vocabular de termeni psaltici, Basilica.ro, 25 aprilie 2023, https://basilica.ro/mic-vocabular-de-termeni-psaltici/
Teoria Muzicii psaltice, Sinaxar.ro, http://www.sinaxar.ro/psaltica.htm
Diac. Prof. Dr. Daniel Mocanu, Dicționar de termeni liturgici și muzicali
Sebastian Barbu-Bucur, Cultura muzicală de tradiție bizantină pe teritoriul României, Editura Muzicală, București, 1989
Victor Giuleanu, Melodica bizantină, Editura Muzicală, București, 1981
Gheorghe Firca, Dicționar de Termeni Muzicali , Editura Muzicală GRAFOART, București, 2010
Laurențiu Truță, Theoretikon: Suport de curs online teoretic și practic de Muzică Psaltică, Editura Reîntregirea, Alba Iulia, 2020
Nicolae Lungu, Grigore Costea, Ion Croitoru, Gramatica muzicii psaltice – studiu comparativ cu notația liniară, Editura Institutului Biblic și de Misiune Ortodoxă, București, 1969
