Petru Manoil Efesiu, un grec a cărui viață de până atunci nu este cunoscută, este cel care a adus „noua sistimă” muzicală la București. Trebuie să-i fi cunoscut pe cei trei reformatori, Hrisant, Grigorie și Hurmuz și reforma lor cu mult înainte de înființarea școlii de muzică din Constantinopol, deoarece nu a avut nevoie decât de un an pentru a se perfecționa în noul sistem la această școală, care s-a deschis în 1815. Potrivit lui Anton Pann, singurul scriitor român care amintește acest lucru, Petru Efesiu a venit la București în jurul anului 1816 [1] .
În anii 1820, nu existau cărți de muzică tipărite și nici semne muzicale tipărite. Efesiu a venit cu ideea de a tipări semne muzicale ca răspuns la dificultatea copierii și la pierderea de timp și bani asociată cu transcrierea cântărilor. El a reușit, după mari eforturi și cheltuieli, să tipărească primele semne psaltice melodice din lume [2] .
Primele două cărți de muzică bisericească tipărite de Petru Efesiu la București, în 1820, au fost: „Νέον Άναστασιματάριoν” – „Noul Anastasimatar”, care conține cântările Vecerniei de sâmbătă seara și ale Utreniei de duminică dimineața pe cele opt glasuri, și „Σύντoμoν Δoξαστάριον” – „Doxastarul scurt sau grabnic”, care conține cântările, în special slavele praznicelor de peste an. Noul Anastasimatar a fost prima carte de muzică bisericească psaltică din lume [3] .
Efesiu a murit în 1840, împăcat că și-a făcut treaba cât a putut de bine, după ce a depus un mare efort pentru a-și sluji țara și neamul.
Potrivit preotului academician Niculae M. Popescu, în ciuda faptului că Petru a fost un străin care a lucrat numai pentru iubitorii de muzică patrioți, el merită să fie cinstit alături de alți bărbați greci care au adus beneficii neamului și Bisericii noastre, pentru că ne-a transmis noua reformă muzicală, a născut tipografia psaltică și l-a învățat pe marele nostru dascăl Macarie Ieromonahul arta psaltică, care, cu sprijinul mitropolitului Dionisie Lupu, va introduce pentru totdeauna, cântarea în limba română în Biserica noastră [4] .
Macarie s-a născut în jurul anului 1770, după cum afirmă majoritatea biografilor săi deși, este doar o presupunere, deoarece nu există nicio dovadă documentată. Iosif Naniescu, viitorul mitropolit al Moldovei și prieten personal al lui Macarie, avansează anul 1750, în timp ce I. Popescu Pasărea anul 1780[3].
S-a călugărit la Mănăstirea Căldărușani, unde a împărțit viața monahală cu sora sa. Când mitropolitul Dionisie Lupu a văzut că ieromonahul Macarie cunoștea bine muzica psaltică, l-a numit director al școlii de muzică bisericească pe care a înființat-o în mitropolie în 1820. Această școală pregătea, de asemenea, studenți pentru preoție. Macarie a fost, de asemenea, un călugăr devotat și duhovnicesc, un slujitor credincios al Bisericii lui Hristos și un orator talentat[4].
Când în anul 1817 Petru Efesiu, venit de la Constantinopol, deschide școala de muzică după sistemul hrisantic pe lângă biserica Sfântul Nicolae - Șelari, Macarie Ieromonahul, asemenea lui Anton Pann frecventează cursurile școlii însușindu-și semiografia noului sistem care se dovedea a fi mai bine construit, mai limpede și mai ușor de înțeles [5] .
În 1819, Dionisie Lupu, noul mitropolit al Țării Românești, înființează Școala de muzică Psaltică „pre graiul limbii noastre” în cadrul Mitropoliei, numindu-l pe Macarie dascăl și conducător al acesteia și încredințându-i totodată responsabilitatea de a traduce cântările bisericești în limba română. În 1821, a călătorit la Buda împreună cu Nil Poponea Sibianu cu scopul de a tipări lucrările sale românești „Theoreticonul”, „Anastasimatarul” și „Irmologhionul”. După izbucnirea revoluției lui Tudor Vladimirescu, Macarie se întoarce în țară, din cauza lipsei de sprijin material. În anul următor, 1822, călătorește la Viena în același scop. Primele tipărituri psaltice în limba română apar în 3000 de volume din fiecare dintre cele trei cărți în 1823[4].
Anastasimatarul (gr. αν’΄στασις = ridicare, înviere) este cartea care cuprinde cântări bisericeşti de la slujbele zilelor de duminică, ziua Învierii Domnului. Cu unele excepţii, textele cântărilor sunt cuprinse în Octoih, Anastasimatarul fiind, de fapt, un fragment din Octoih pus pe note muzicale.
Astfel, în anul 1823, Macarie a reușit tipărirea primului Anastasimatar în limba română, alcătuit după cel al lui Petru Efesiu.
„Theoreticonul” lui Macarie conține întreaga teorie a muzicii psaltice, în conformitate cu noile norme ale irmologilor greci din Constantinopol. El include explicații ale tuturor semnelor muzicii psaltice în notație hrisantică, urmate de exerciții de paralaghie (solfegiu). La sfârșitul lucrării sunt adăugate șase planșe sintetice, reprezentând scările, semnele, treptele și tonurile celor trei tipuri de scări muzicale: diatonică, cromatică și enarmonică. Sistemul lui Macarie este netemperat, cu douăsprezece scări care conțin tonuri mari, tonuri mici și tonuri și mai mici.
În introducerea de la ediția din 1976 a „Theoreticonului”, Titus Moisescu scrie despre cărțile tipărite de Macarie: „ele au semnificații mult mai profunde – întruchipează lupta cărturarilor și patrioților români pentru afirmarea și unitatea națională, pentru recunoașterea și impunerea limbii române în toate instituțiile, în toate formele de manifestare ale artei și culturii pe teritoriul patriei noastre”[4].
Macarie a fost un talentat psalt și dascăl de psaltichie, dar și un om cult și „meșter al cuvântului” - după cum spune I.D. Petrescu. Prefețele cărților sale și corespondența pe care a trimis-o în țară, sub forma unor așa-zise înștiințări, în timpul peregrinărilor sale la Sibiu, Buda și Viena pentru a tipări cărțile de cântări bisericești, stau mărturie a calităților sale literare. El scria în „Înainte cuvântare cătră cântărețul român” trimisă în țară de la Pesta, în 1821: „Podoaba și buna norocire a unui neam vine din paza legilor strămoșești și din râvna cea fierbinte spre sporirea împodobirii neamului... Căci legile, ca niște izvoare, adapă sufletul, înmulțesc și hrănesc acea strânsă legătură a dragostei și a râvnei de care atârnă sporirea și fericirea, lucrează și înmulțesc științele, care atât de trebuincioase sunt în viața oamenilor, încât un neam nebăgător de seamă de legile strămoșești, fără dragoste și fără râvnă spre împodobirea neamului său... cade în cea mai jalnică nefericire și se surpă întru adâncul nesimțirii și al ticăloșiei... Și aceasta, iubitule, întocmai o am pătimit noi Românii, neamul cel mai slăvit al lumii oare când, cel mai iscusit și înțelept întru științe și cel mai puternic și nebiruit întru arme. Iar din nestatornicia și prefacerea norocirilor și a firilor... ne-am depărtat întâiu de la slovele cele strămoșești latinești ...am întrebuințat nu numai slovele ţiriliceşti cele slavonești, ci și graiul lor... precum și în cartea cea elinească, și psaltichia cea grecească, încât cei mai mulți după ce învață câte puțină elinească... și Psaltichie grecească, până în ziua de astăzi se rușinează, nu numai de a cânta «heruvicul» și alte românește, ci și «D[oa]mne miluește a zice pre limba sa»”[3].
În anul 1827, Macarie tipărește „Tomul al doilea al Antologhiei”, pe timpul domniei lui Grigorie Dumitru Ghica Voievod, iar „întâi-stătătorul Mitropoliei Unvro-Vlahiei”[5] fiind tot Grigorie Mitropolitul. Este prima carte tipărită în țară. Această carte cuprinde toată rânduială Utreniei, de la cântările treimice și până la doxologie. Poartă numele de „Tomul al doilea al Antologhiei” pentru că în grecește toată slujba Duminicii era împărțită în trei tomuri sau volume. Primul cuprinde Vecernia, al doilea Utrenia, iar al treilea Liturghia.
În 1836, publică la Buzău „Prohodul Domnului”, întocmit exact așa cum se cântă în limba grecească, fără scăderea sau înmulțirea vreunei silabe, ultima lucrare tipărită în care își demonstrează nu numai talentul muzical, dar și capacitatea de a salva limba, chiar în anul morții sale, pe 6 februarie 1836. Prohodul se cântă în Vinerea Mare (a Patimilor), la priveghere, este cea mai ritmată dintre cântările noastre și până a ajuns la forma pe care o cunoaștem noi, au existat și alte încercări de traducere[1].
Activitatea încordată şi viaţa zbuciumată i-au mistuit puterile fizice. Pe la 20 august al aceluiași an, Macarie se află, după propriile sale cuvinte, „nemișcat și bolnav de dambla”[1]. „Smeritul ieromonah Macarie” a murit la Mănăstirea Viforâta la sfârșitul anului 1836, copleșit de boală și de muncă, dar nu înainte ca manuscrisele și cărțile sale să fie dăruite episcopului Chesarie al Buzăului, care îl ajutase și care iubea foarte mult Biserica. A fost înmormântat lângă zidul Mănăstirii Viforâta, pe partea dreaptă, după toată rânduiala monahală, ulterior osemintele sale fiind mutate în cimitirul mănăstirii, unde se află și astăzi[1].
Eforturile sale de a impune limba română în cântarea bisericească, într-o perioadă la începutul secolului al XIX-lea în care limba greacă era folosită preponderent în cântarea de la strană, vor avea o însemnătate deosebită pentru a-i ajuta pe românii ortodocși să înțeleagă Sfânta Liturghie, iar acestea au fost merite incontestabile confiscate ideologic de propaganda naționalist-comunistă în care Macarie a devenit un promotor al ideii de conștiință națională și unitate națională[4].
Este incontestabil faptul că tipăriturile lui Macarie au servit drept model pentru toate generațiile ulterioare care au activat în acest domeniu. Din păcate, el a fost neglijat pentru a promova o interpretare în cheie identitar-naționalistă care ignoră contribuția sa la îmbogățirea spiritualității ortodoxe locale și încercările sale de a-i apropia pe credincioși de învățăturile Bisericii. Macarie este înfățișat ca un slujitor patriot, mai degrabă decât ca un cărturar dornic să răspândească căldura și promisiunea învățăturii creștine în rândul poporului obștesc[4].
[1] Popescu, Pr. Prof. N. M.: Viaţa şi activitatea dascălului de cântări Macarie Ieromonahul. Inst. de Arte Grafice “Carol Göbl,” București (1908)
[2] Galaicu, V.: Impactul reformei hrisantice asupra muzicii psaltice româneşti. Revista ARTA. 28, 7–10 (2019)
[3] Chircev, E.: Ieromonahul Macarie în căutarea identităţii românești a muzicii bisericești. Arta. 10–16 (2011)
[4] Constantiniu, T.: Macarie Ieromonahul – între spiritualitatea creştin-ortodoxă şi discursul identitar. Caiete de Antropologie Istorică. 86–96 (2011)
[5] Şerban, M.N.: Tipăriturile psaltice ale lui Macarie Ieromonahul din Biblioteca Sfântului Sinod - la 180 de ani de la trecerea la cele veşnice a dascălului de psaltichie (1836-2016). Libraria. Studii și cercetări de bibliologie. XIII, 145–163 (2014)
