În anul 2016 s-au împlinit trei veacuri de la moartea Sfântului Antim Ivireanul.
Sfântul Ierarh Martir Antim Ivireanul s-a născut în Georgia (cca. 1650) și a fost stareț al Mănăstirii Snagov (1694-1704), episcop al Râmnicului (1705-1708) și Mitropolit al Țării Românești (1708-1716).
Antim Ivireanul rămâne cel mai marcant personaj din cultura bisericească românească, cu atât mai mult cu cât nu era de origine română. Acesta s-a născut în jurul anului 1650, prin Georgia, și la botez a primit numele de Andrei sau Andro[1].
S-a priceput la sculptură, broderie și la numeroase ornamentații. Toate acestea se pare că le-a învățat în timpul robiei sau în copilărie. A fost sclav al turcilor înainte de a fi eliberat și de a trăi în apropierea Patriarhiei Ecumenice din Constantinopol. Aici a învățat sculptură, pictură, caligrafie, precum și greacă, arabă și turcă. A rămas acolo câțiva ani, dar nu este clar cât timp[2].
După ce i-a văzut strălucirea și evlavia, Sfântul Constantin Brâncoveanu, domnul Țării Românești de atunci, l-a chemat să ridice viața culturală a Bisericii din teritoriile noastre.
A deprins cu ușurință limba română, iar Anton Maria Del Chiaro, eruditul secretar al lui Constantin Brâncoveanu, care l-a cunoscut personal pe Sfântul Antim Ivireanul, îl descrie ca fiind „înzestrat cu talente rare” și „a ridicat la perfecțiune arta tipografică”[3].
A intrat în monahism și a fost hirotonit preot între 1691-1694, preluând conducerea tipografiei domnești din București, unde a tipărit patru cărți: „Învățăturile lui Vasile Macedoneanul către fiul său Leon” (1691, în limba greacă), „Slujba Sfintei Paraschiva și a Sf. Grigore Decapolitul” (1692, în limba română), „Evangheliarul greco-roman” (1693) și „Psaltirea” (1694, în limba română)[4].
Mai târziu, între 1696 și 1701, a tipărit la Snagov 15 volume, șapte în greacă, cinci în română, unul în slavonă, unul în slavo-română și unul în greco-arabă. Dintre cele românești amintim aici: Sfânta și dumnezeiasca Evanghelie (1697) și Acatistul Născătoarei de Dumnezeu(1698)[5].
Tot la Snagov Sfântul Antim a tipărit, în 1699, a treia ediție grecească din Mărturisirea ortodoxă a lui Petru Movilă, prima apărută la Amsterdam în 1667, a doua la Leipzig-Leipzig în 1695, sub îngrijirea lui Panaiot Sinopeus, cu o cuprinzătoare prefață a patriarhului Dositei al Ierusalimului, apropiat al domnitorului[6].
Antim Ivireanul și-a continuat activitatea la București între 1701 și 1705, tipărind 15 cărți: două românești, una slavo-română, una greco-arabă și 11 grecești. Noul Testament din 1703 a fost prima ediție din Țara Românească, pe baza textului ediției de la Alba Iulia din 1688, cu stihuri și o prefață scrisă de Antim și dedicată lui Constantin Brâncoveanu[7].
Vrednicul de pomenire Antim a fost ales la 16 martie 1705 în scaunul episcopal al Râmnicului. El a înființat prima tipografie în acest oraș, folosind o parte din materialele tipografice românești și grecești pe care le folosise la Snagov, pe care le considera produsul muncii sale și de care nu se putea despărți. Antim și-a luat tipografia cu el oriunde a fost trimis să păstorească[8].
La începutul anului 1708 a fost numit în scaunul mitropolitan al Ungrovlahiei, după care a mutat tipografia de la Târgoviște la București, unde a tipărit cartea Sfaturi politice creștine către domnitorul Ștefan Cantacuzino în limba greacă, punând astfel capăt activității sale tipografice care a durat un sfert de secol[9].
Cea mai de valoare operă literară rămasă de Antim Ivireanul este Didahiile, unde sunt cuprinse 28 de predici rostite în activitatea sa pastorală la diferite praznice împărătești, cele ale Maicii Domnului și ale unor sfinți, inspirându-se din cărțile Sfintei Scripturi ale unor Sfinți părinți, făcând de asemenea referiri și la unii filozofi și poeți greci[10].
Domnia lui Constantin Brâncoveanu a fost deosebit de importantă pentru refacerea culturală și artistică a Țării Românești, care a devenit în timpul domniei sale un important centru cultural, nu doar politic, pentru sud-estul Europei și pentru Orientul ortodox aflat sub autoritatea musulmană. Ca urmare, domnitorul „a dorit ca în biserică să domine limba românească în timpul slujbelor (…), asemenea și cântarea din strane (…), pentru desfătarea sufletească a credincioșilor ”, iar „prima slujbă în întregime în limba română a avut loc în 1710”, potrivit informațiilor pe care le deținem până în prezent[11].
Până în a doua jumătate a secolului al XVII-lea, slujbele religioase se țineau în limba slavonă; abia în timpul domniei lui Matei Basarab a început să se citească în limba română Cazania, iar din vremea lui Șerban Cantacuzino, Evanghelia și Apostolul. Trebuie să observăm că aceste elemente liturgice au apărut, pe de o parte, din nevoia de a împărtăși credincioșilor cuvântul Sfintei Scripturi, iar pe de altă parte, conform tradiției canonico-liturgice a Bisericii Ortodoxe, textele liturgice nu puteau fi scrise decât în limba greacă, iar mai târziu în limba slavonă. Acest scenariu, care încă persistă în Biserica Greciei – slujbele se țin în greaca veche – se datorează faptului că textele liturgice sunt texte poetice, scrise după un număr prestabilit de silabe, iar traducerea, chiar și în greaca nouă, ar strica această poezie. Pe de altă parte, există înțelegerea faptului că atât textul, cât și melodia au fost scrise sub inspirația Duhului Sfânt[12].
Sfântul Antim Ivireanul a beneficiat de colaboratori importanți și în dezvoltarea muzicii bisericești, cel mai important reprezentant al școlii de muzică bisericească fiind Filothei Sin Agăi Jipei Românul, protopsalt al Mitropoliei, a cărui lucrare fundamentală, Psaltichia Rumânească, constituie un moment important în istoria muzicii bisericești din țara noastră, atestând nu numai cântarea în limba română, ci și existența unei adevărate școli muzicale[13].
O școală foarte importantă despre care mai avem informații este Școala Mănăstirii Antim din București, o școală în care s-a predat muzica psaltică în limba română. Informații esențiale despre studiul muzicii psaltice le dobândim din Așezământul Mănăstirii Antim, o regulă de 32 de capitole scrisă de însuși Sfântul Antim Ivireanul la 24 aprilie 1713. În capitolul 4 Pentru călugări, rânduiește ca „în mănăstire, în curtea dintâi să se afle lăcuitori cu șăzământul pentru slujba besericii: egumenul, doi ieromonaș(i) greci care să fie în strana cea mare să cânte slujba grecește, un cântăreț de va fi călugăr, au și mirean neînsurat”, în Capitolul al 5-lea, Pentru Preoți, rânduiește ca: „Doi preoți de mir să fie la biserică în strana cea mică să cânte rumânește” (subl. n.), iar în Capitolul al 6-lea, Pentru învățarea copiilor, scrie: „La trei copii săraci ce vor să învețe carte să li se dea câte șase bani pe zi de mâncare și la Paști câte o dulamă de aba de 2 zloți și câte un ișlic și câte o păreche de cizme. Acest Așezământ dezvăluie materiile studiate, perioada de școlarizare, vârsta elevilor, precum și obligațiile și privilegiile pe care le aveau elevii după absolvire, și anume, primeau o diplomă care le dădea dreptul de a fi cântăreți bisericești, diaconi sau preoți[14].
În timpul păstoririi Sfântului Antim Ivireanul, observăm că, pe măsură ce învățământul se organizează, muzica psaltică găsește cadrul cel mai propice pentru a se dezvolta. Potrivit volumului Capete de poruncă la toată ceata bisericească (Târgoviște, 1714): „cine va vrea de acum înainte din mireni ca să se suie la acestă stepenă (treaptă) a preoției […], va merge fieștecare la arhiereul său să șează un an încheiat, iar carele va fi procopsit și mai învățat, jumătate de an să învețe toată rânduiala preoției”. La arhiereu exista era dascăl de teologie și altul de muzică psaltică[15].
Domnia lui Constantin Brâncoveanu și, indirect, păstorirea Sfântului Mitropolit Antim Ivireanul au fost esențiale pentru refacerea culturală și artistică a României. Aceștia sperau ca prin programul lor cultural să predomine limba română în slujbele bisericești, precum și cântecul de psaltire, spre bucuria sufletească a credincioșilor[16].
Din punct de vedere cultural, procesul de „românire”, așa cum a fost inventat de Anton Pann, desemna un proces complex prin care întreaga noastră viață și cultură a căpătat un conținut și o formă specific românească, iar în cazul cântărilor psaltice, românirea desemnează procesul de traducere sau de adaptare a melodiilor bisericești din limba greacă la textul românesc deja tradus. A fost un proces îndelungat, care a durat peste 200 de ani, dar importantă a fost apariția Psaltichiei Românești a lui Filothei sin Agăi Jipei în timpul păstoririi Sfântului Antim Ivireanul. Ca urmare a acestei „româniri”, înțelegem și opera tipografică a Sfântului Ierarh Martir Antim Ivireanul, care a durat mai bine de un sfert de secol: 64 de cărți, 39 fiind lucrate cu mâna lui, 30 în greacă, 24 în română, două în slavonă, opt în două limbi, dintre care patru slavo-române, două greco-arabe și una greco-română, și una în trei limbi, greco-slavă-română. Mitropolitul Antim a publicat patru cărți, tipărind lucrările cele mai folositoare preoților și credincioșilor și oferindu-le pe înțelesul tuturor, în limba vorbită de popor, limbă pe care a îmbunătățit-o și înfrumusețat-o, devenind unul dintre întemeietorii limbii literare și liturgice românești[17].
[1] Acad. Prof. Dr. Ștefan Radu Vergatti, „Tinerețea și formația Sfântului Antim Ivireanul”, în Pr. Lect. Univ. Dr. Sorin-Ion Bora (ed.), Sfântul Ierarh Antim Ivireanul-ctitor de cultură și spiritualitate românească, Ed. Mitropolia Olteniei, Craiova, 2018, p. 37.
[2] Pr. Drd. Florin-Mihai Iliescu, „Mitropolitul Antim Ivireanul, misionarul culturii teologice românești”, în Pr. Lect. Univ. Dr. Sorin-Ion Bora (ed.), Sfântul Ierarh Antim Ivireanul-ctitor de cultură și spiritualitate românească, Ed. Mitropolia Olteniei, Craiova, 2018, p. 226.
[3] Pr. Conf. Univ. Dr. Marin Cojoc, „Antim Ivireanul și încercările de românizare a slujbelor și cărților bisericești”, în Pr. Lect. Univ. Dr. Sorin-Ion Bora (ed.), Sfântul Ierarh Antim Ivireanul-ctitor de cultură și spiritualitate românească, Ed. Mitropolia Olteniei, Craiova, 2018, p. 41.
[4] Pr. Conf. Univ. Dr. Marin Cojoc, „Antim Ivireanul și încercările de românizare a slujbelor și cărților bisericești”, p. 43.
[5] Pr. Conf. Univ. Dr. Marin Cojoc, „Antim Ivireanul și încercările de românizare a slujbelor și cărților bisericești”, p. 43.
[6] Pr. Conf. Univ. Dr. Marin Cojoc, „Antim Ivireanul și încercările de românizare a slujbelor și cărților bisericești”, p. 44.
[7] Pr. Conf. Univ. Dr. Marin Cojoc, „Antim Ivireanul și încercările de românizare a slujbelor și cărților bisericești”, p. 45.
[8] Prof. univ. dr. Iolanda Țighiliu, „Sfântul Antim Ivireanul – cărturarul”, în Teologie și educație la Dunărea de Jos, vol. XV, nr. 15/2017, p. 239.
[9] Pr. Prof. Dr. Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, vol. II, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1981, p. 150.
[10] Pr. Prof. Dr. Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, vol. II, pp. 154–155.
[11] Ion Isăroiu, „Filothei sin Agăi Jipei, 300 de ani de la prima Psaltichie Rumănească (1713-2013) şi procesul de «românire» a cântărilor bisericeşti”, în Altarul Reîntregirii, vol. XVIII, nr. 3/2013, p. 41.
[12] Pr. Lect. Univ. Dr. Adrian-Cristian Maziliţa, „Muzica de tradiție bizantină din Țara Românească în timpul păstoririi Sfântului Antim Ivireanul”, în Pr. Lect. Univ. Dr. Sorin-Ion Bora (ed.), Sfântul Ierarh Antim Ivireanul-ctitor de cultură și spiritualitate românească, Ed. Mitropolia Olteniei, Craiova, 2018, p. 143.
[13] Pr. Lect. Univ. Dr. Adrian-Cristian Maziliţa, „Muzica de tradiție bizantină din Țara Românească în timpul păstoririi Sfântului Antim Ivireanul”, p. 144.
[14] Sebastian Barbu-Bucur, Cultura muzicală de tradiție bizantină pe teritoriul României : în secolul XVIII și începutul secolului XIX și aportul original al culturii autohtone, Ed. Muzicală, Bucureşti, 1989, p. 46.
[15] Pr. Lect. Univ. Dr. Adrian-Cristian Maziliţa, „Muzica de tradiție bizantină din Țara Românească în timpul păstoririi Sfântului Antim Ivireanul”, p. 145.
[16] Pr. Lect. Univ. Dr. Adrian-Cristian Maziliţa, „Muzica de tradiție bizantină din Țara Românească în timpul păstoririi Sfântului Antim Ivireanul”, p. 146.
[17] Pr. Lect. Univ. Dr. Adrian-Cristian Maziliţa, „Muzica de tradiție bizantină din Țara Românească în timpul păstoririi Sfântului Antim Ivireanul”, pp. 146–147.
